Ca un văl de mătase ce flutură pe-un perete Ea păşeşte pe o alee din Grădinile Kensington, Şi se stinge încet într-o epuizantă aşteptare.
Împrejur e-o mulţime De copilaşi murdari,voinici şi de nestăvilit ai săracilor Sunt cei ce vor moşteni pământul.
Dar ea e ultimul vlăstar al nobleţii. Şi în sublimul ei plictis Ar dori să-i vorbească cineva, Însă, aproape că-i e teamă că eu Voi săvârşi acesta necuviinţă.
Nimic nu se desprinde mai lămurit din trecut, ca unele chipuri pentru cari mima ți-a bătut mai tare, de dragoste sau de milă.
Oamenii aceia îți rămân bine întipăriți în minte, ca și cum și-ar îi apăsat într-însa obrazul, ca într-un aluat ce le-a păstrat, neatinsă, asemănarea. Și câteodată, când poate nici nu credem, atunci răsar și ele, ca venite dintr-o alta lume, prin care am trecut și noi cândva.
O, povești, povești… lumea toată este o poveste, căci ce-a fost odată ca niciodată o fi fost ca și astăzi, și ce este astăzi va fi odată ca niciodată.
Câte focuri, câte lumânări și câte văpaițe n-ai ars, poveste, și toate s-au stins, și multe se vor aprinde ca să se stingă iarăși, numai tu, poveste, nu te vei stinge decât cu cel din urmă om… și numai ăla va ști bine că lumea asta a fost o lungă și aceeași poveste.
Un măgar văzu odată P-al său stăpîn că dormea, Și s-apropie îndată Binișor a-l mîngîia. Dar să știți că dinainte Era trist și supărat, Căci vedea cu ce cuvinte Mîngîia învederat Un cățeluș mic de casă, Glume, jocuri ce-i făcea, Și cu dînsul tot la masă Ziua și noaptea petrecea; „O ! ce rea nenorocire !“ Își zise bietul măgar, „De ce astă osebire ? Are potaia vreun dar ? Eu alerg pînă seara, Că muncesc necontenit, Ar cu boii toată vara, Și de fîn chiar sînt lipsit, Ba adesea și ciomege Pe spinare cam cîștig Aceasta este a mea lege, Să mă ierte, surda strig Blestematul de cîine, Căci îi joacă împrejur, Îi dau cea mai bună pîine Și pe mine toți mă-njur. Dacă lingușirea este Mijlocul d-a-nainta, Să mă duc fără veste Ca dînsul a-i sălta“ Cugetînd astfel în sine, Vine, calcă-ncetișor, Și cănd s-apropie bine, Îl lovește c-un picior Atăt de greu în spinare (Ba încă alăturînd Drăgăstosul glas ce are, Ca mai mult să-i placă vrînd), Încît omul de mirare, De durere stăpînit, Strigă, se vaită tare: „Săriți, că m-a prăpădit !“ Slugele alerg îndată, Pe jupîn îl ciomăgesc, Că e măgar îi arată Cu tufele-i mulțumesc.
Nu siliți natura ; Veți fi neplăcuți Cu talentul care Nu sînteți născuți.
V-am spus, cum și se pare, de nu îți fi uitat, Că lupul se-ntîmplase s-ajungă împărat. Dar fiindcă v-am spus-o, voi încă să vă spui Ceea ce s-a urmat subt stăpînirea lui. Auzind împăratul că-n staturile sale Fac năpăstuiri multe păroșii dregători, Că pravila stă-n gheare, că nu e deal sau vale Unde să nu vezi jertfe mai mulți prigonitori, Porunci să se strîngă obșteasca adunare, Lîngă un copaci mare; Căci vrea pe unii-alții să îi cam dojenească, Și-n puține cuvinte, Să le-aducă aminte Datoriile lor. Toți se înfățișară: și-nălțimea lupească Începu să vorbească C-un glas dojenitor: „Domnilor de tot felu! Bune sînt astea toate? Datoriile slujbei astfel le împliniți? Nu aveți nici sfială, nici frică de păcate, Să faceți nedreptate și să năpăstuiți? Toate slujbele voastre țara vi le plătește; Încă, pe la soroace, Cîte un dar vă face. Dar reaua nărăvire, Ce o aveți din fire, Nu se tămăduiește. Vedeți cu ce morți grele Se isprăvesc din lume Și cum lasă rău nume Acei care fac rele. Gîndiți-vă că poate veți da cuvînt odată. La-nalta judecată. Gîndiți-vă la suflet, și luați de la mine Pildă a face bine.“ Ast cuvînt minunat, Pe care domnul lup auz că l-a-nvățat, Trecînd pe lîngă sat. La ziua unui sfînt, cînd preotul citea Și propoveduia, Pe mulți din dregători, să plîngă i-a-ndemnat. „E! ce ați hotărît, jupîni amploiați? Oare-o să vă-ndreptați?“ Îi întrebă atunci înălțimea-mblănită, Ce purta o manta de oaie jupuită. „Spuneți, o să schimbați purtarea-vă cea proastă?“ — „Să trăiți la mulți ani, dobitocia-voastră, Răspunse un vulpoi, în slujbe lăudat; Ne poate fi iertat, Să vă-ntrebăm smerit, de vreți a ne-arăta, De unde-ați cumpărat postavul de manta?“
Cînd mantaua domnească este de piei de oaie, Atunci judecătorii fiți siguri că despoaie.
A fost odată o babă, bătrână, bătrână. Abia zărea de bătrână ce era. Și mâinile îi umblau la ciorap, iar în gândul ei se ruga la Dumnezeu s-o dăruiască cu un copil, că n-avea decât pe unchiașul ei. Și unchiașul, ba la pădure, ba la arie, ba la târg, iar baba sta singură cuc, că toată ziulica i-ar fi țiuit tăcerea în fundul urechilor dacă n-ar fi strănunat și n-ar fi tușit câteodată. Ba uneori, ca să-și mai ție de urât, tot ea vorbea și tot ea răspundea. Și râdea ea de ea, ca și cum ar fi râs ea de altcineva, înșirând ochiurile pe cârlige.
Mai vechi și decât lumea, am fost de față la zidirea ei; am văzut pe rând neamurile în zgomotul slavei și al bucuriei, în vârful strălucirii lor, și m-am uitat pe urmă și la a lor țărână zăcând în tăcerea morții, și mușchiul veacurilor înverzea dasupra faptelor mâinilor lor.
Spun că-n vara trecută o lișeță ș-o rață, Ai lebedei de baltă consilieri privați, Supt președința gîștei s-au strîns de dimineață Pe lac la Cișmegiu; acolo invitați Erau din înalt ordin a hotărî în sfat O pricină de stat, Adică prin dezbateri adînc să chibzuiască Pentru un pește mare, cu ce sos să-l gătească. Căci lebăda gîtoasă Voia să dea o masă; Mare le fu gîlceava și lungă convorbirea: Prezidentul le zise: „Fraților senatori! Să lăsăm chibzuirea, Pricina, cum să vede, e foarte delicată, Și dup-a mea părere trebuie amînată: Veniți mîine în zori.“ Propunerea aceasta cu toți o aplaudară Și pentru-ntîia oară Pe gîscă lăudară Pentru a ei ideie, apoi se risipiră Și a doua zi iară l-același loc veniră. Pîn-a doua zi însă știți ce s-a întîmplat? Fiind vară și soare și o căldură mare, Peștele s-a stricat Și racii l-a mîncat.
Cuvintele-aci scrise să nu vă pară glume; Consiliuri d-acestea vedem destule-n lume, Și la noi mai ales Se-ntîmplă foarte des.
L-am văzut acum două luni. Slab, galben, cu răsuflarea grea, abia proptindu-se în picioarele umflate de un reumatism vechi; dar sub sprîncenele stufoase licărea încă o privire pătrunzătoare și sinceră, iar în cuvintele lui tresărea un suflet senin și demn, în care se rezuma o viață întreagă de paciență, de muncă și de onestitate. „Mai am puțin, iubite”, îmi zise nenea Ștefănescu după ce mă însărcină să chem pe un coleg al lui pentru a-l povățui la facerea testamentului; dar, observînd emoțiunea mută a vechiului său școlar, începu să rîză și adăogă, privindu-mă drept în ochi: „Nu, nu-mi pare rău că mor; munca mi-a ușurat viața, conștiința-mi ușurează moartea”.
