https://blog.revistaderecenzii.com/

Cu urechea pleoștită, cu coada-ntre picioare,
Cîinele, trist și jalnic, mergea pe o cărare.
După îndestul umblet, iată că-l întîlnește
        Un măgar, și-l oprește:
        „Unde te duci? îi zise,
Ce rău ți s-a-ntîmplat? Știi, parcă te-a plouat,
        Așa stai de mîhnit.“
        — „Dar, sînt nemulțumit.
La împăratul Leu în slujbă m-am aflat:
        Însă purtarea lui,
        De e slobod s-o spui,
M-a silit în sfîrșit să fug, să-l părăsesc,
Acum cat alt stăpîn; bun unde să-l găsesc?“
— „Numai d-atît te plîngi? măgarul îl întrebă;
Stăpînul l-ai găsit, îl vezi, de față stă.
Vino numaidecît la mine să te bagi:
        Eu îți făgăduiesc
        Nu rău să te hrănesc;
Nimic n-o să lucrezi, nici grijă n-o să tragi.“
La propunerea sa, cîinele i-a răspuns:
„Ascultă-mă să-ți spui: e rău a fi supus
La oricare tiran; dar slugă la măgar
E mai umilitor, și încă mai amar.“

(Ed. 1842)

https://blog.revistaderecenzii.com/

„Cît îmi sînt de urîte unele dobitoace,
Cum lupii, urșii, leii și alte cîteva,
Care cred despre sine că prețuiesc ceva!
        De se trag din neam mare,
        Asta e o-ntîmplare:
Și eu poate sînt nobil, dar s-o arăt nu-mi place.
Oamenii spun adesea că-n țări civilizate
        Este egalitate.
Toate iau o schimbare și lumea se cioplește,
Numai pe noi mîndria nu ne mai părăsește.
Cît pentru mine unul, fieștecine știe
        C-o am de bucurie
Cînd toată lighioana, măcar și cea mai proastă,
Cîine sadea îmi zice, iar nu domnia-voastră.“
Așa vorbea deunăzi cu un bou oarecare
Samson, dulău de curte, ce lătra foarte tare.
Cățelu Samurache, ce ședea la o parte
        Ca simplu privitor,
        Auzind vorba lor,
Și că nu au mîndrie, nici capriții deșarte,
        S-apropie îndată
Să-și arate iubirea ce are pentru ei:
„Gîndirea voastră — zise — îmi pare minunată.
Și simtimentul vostru îl cinstesc, frații mei.“
— „Noi, frații tăi? răspunse Samson, plin de mînie.
        Noi, frații tăi, potaie!
        O să-ți dăm o bătaie
        Care s-o pomenești.
Cunoști tu cine sîntem, și ți se cade ție,
Lichea nerușinată, asfel să ne vorbești?“
— „Dar ziceați…“ — „Și ce-ți pasă ție? Te-ntreb eu ce ziceam?
        Adevărat vorbeam,
Că nu iubesc mîndria și că uresc pe lei,
Că voi egalitate, dar nu pentru căței.”

     Acestea între noi adesea o vedem,
     Și numai cu cei mari egalitate vrem.

(Ed. 1842)

https://blog.revistaderecenzii.com/

Mihai nu izbutise-a uni decât pentr-o clipă cele două țări-surori: le va apropia mai mult locul acelorași dureri. Cu moartea lui se rupe șirul de domni întemeiat pe părinteasca moștenire, lungul șir al Basarabilor, cum se rupsese și-n Moldova, cu groaznicul sfârșit al lui Răzvan-Vodă, șirul Mușatinilor.

Pe mormântul marelui erou adoarme vitejia neamului românesc, ce pare a-și fi dat în Mihai fulgerarea celei din urmă puteri, cu strigătul celei din urmă speranțe de mântuire. Contenesc aici luptele pentru neatârnare ale celui mai vrednic și mai vânjos popor din răsăritul Europei. De-acum, istovite, în viforul nopții fără de liman, pierzând cârmă și vâsle, cele două țări se lasă-n voia valurilor.

https://blog.revistaderecenzii.com/

În anul 1593 Mihai, fiul lui Pătrașcu cel Bun, e Ban al Craiovei. Oltenii îl iubesc pentru vrednicia și dreptatea lui. Bătrânii își zic oftând: „Așa domn să aibă țară…”

Domn e Alexandru cel Rău, care, neliniștit de vâlva marelui Ban, îi hotărăște pieirea. Mihai simte și pleacă la Constantinopol, unde avea sprijin pe fratele mamei lui, pe puternicul Iani Cantacuzino. Dar îl prind pe drum armășeii lui vodă și-l aduc la București, unde hainul domn îl osândește la moarte. Trecând spre locul de osândă, pe lângă Biserica Albă și fiind ceasul de liturghie, se roagă el de păzitori să-l lese o clipă înlăuntru să-și facă cea din urmă cruce, și îngăduindu-i-se aceasta, cu multă credință pășește înaintea altarului, și-ngenunchind se-nchină și făgăduiește-n cugetul lui că, dacă prin vreo minune dumnezeiască va scăpa, să ridice o mănăstire chiar pe locul acela . Minunea s-a făcut. Călăul, când să dea lovitura morții, înfiorat de liniștea măreață și de bărbăteasca frumusețe a osânditului, aruncă iataganul și fuge. Mulțimea vede un semn de sus în această întâmplare. Ea cere, strigă iertarea nevinovatului; și glasul poporului — e glasul lui Dumnezeu.

https://blog.revistaderecenzii.com/

  Lupul cu toată prostia
Cîrmuia împărăția;
Și ca un stăpînitor,
Unora le da avere,
Altora, pe o părere,
Le lua chiar starea lor.

   Favor, ură schimbătoare,
Izgonire sau chemare
Al domniei era plan.
Cîinele gonit de soartă
S-auzise cum că poartă
Simtimenturi de dușman;

   C-ar fi zis, nu știu la cine,
Cum că nu este prea bine
A mînca atîția miei,
Și că dacă le adună
Lîna lor pe orice lună,
Să-i lase măcar cu piei.

   Asemenea mari cuvinte,
Pe cum fieșcine simte,
Nu sînt prea de suferit.
Pe loc vrură să-l gonească;
Dar politica domnească
Alte pricini i-a găsit.

   A zis că nimic nu știe,
Că nu este bun să ție
Un rang între curtezani;
Că la orice-l rînduiește,
Nici o slujbă nu-mplinește,
Că nu face nici doi bani.

   Atunci vulpe, șarpe, broască,
Fără măcar să-l cunoască,
De prostia lui vorbea.
Unul zicea că glas n-are,
Altu că nu este-n stare
O piatră de jos să ia.

   Se mira cum de răbdase
Domnul, și nu depărtase
Pe un cîine ticălos,
A căruia toată treaba
E să mănînce degeaba,
Făr-a face vrun folos.

   Dar după o lungă vreme,
Sătul în zadar a geme,
Jalbă cîinele a dat,
Zicînd că d-acu-nainte,
Toate îi vor părea sfinte,
Numai să fie iertat.

   Adesea nenorocirea
Schimbă gîndul și simțirea:
Pe loc fu și slobozit.
Cinsti, averi nu se mai spune:
Ce zicea el era bune,
Duhul lui era vestit.

   Într-o zi neavînd treabă,
Domnul pe ai săi întreabă:
„Voi de cîine ce gîndiți?“
Șerpi, șopîrle, deodată,
Toți răspunseră îndată:
„Înălțime, să trăiți!

   Tutulor este plăcută
Cinstea cea cu drept făcută
Astui vrednic dobitoc.
Al lui cap, a lui știință,
Glas, putere, iscusință
Pentru noi sînt un noroc.

   De trup este prea puternic,
De slujbi multe este vrednic,
Și în lupte e vestit.“
— „Astea le știam prea bine,
Știam ce i se cuvine,
Dar atunci era gonit.“

(Ed. 1838)

https://blog.revistaderecenzii.com/

Nu am intențiunea să fac o descriere istorică amănunțită a tuturor împrejurărilor prin care a trecut țara cu ocaziunea luptelor pentru Unire. Mi-ar trebui volume pentru aceasta și îmi lipsește în mare parte și materialul trebuitor.

Vroiesc numai să reculeg amintirile mele personale despre unele fapte întîmplate sub ochii mei, la o vrîstă cînd impresiunele se întipăresc în memorie ca pe ceara fierbinte pentru a nu se mai șterge.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Povestire publicată prima oară în Convorbiri literare, 1 februarie 1885

La 1857, pe când se ferbea Unirea în Iași, boierii moldoveni liberali, ca de-alde Costache Hurmuzachi, M. Kogălniceanu și alții, au găsit cu cale să cheme la Adunare și câțiva țărani fruntași, câte unul din fiecare județ, spre a lua și ei parte la facerea acestui măreț și nobil act național. Cum au ajuns țăranii în Iași, boierii au pus mână de la mână, de i-au ferchezuit frumos și i-au îmbrăcat la fel, cu cheburi albe și cușme nouă, de se mirau țăranii ce berechet i-a găsit. Apoi, se zice că i-ar fi dat pe sama unuia dintre boieri să le ție cuvânt, ca să-i facă a înțelege scopul chemării lor la Iași.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Cuza era nu numai un barbat cu minte excepțional de ageră, dar firea îl mai înzestrase cu mari însușiri de barbat de stat. Era foarte simpatic, știa să se facă popular și iubit și să păstreze iubirea acelor cu care se găsea în contact. Avea un caracter pe cît de franc și de deschis îl poate avea un conducător de oameni, era stăpîn pe darul de a ști și de a putea să se hotărască răpede și să se ție de hotărîrea luată, care dealtmintrelea era aproape totdeauna cea bună. Absolut neînfricat, avea pentru primejdie cel mai desăvîrșit dispreț. Era prieten bun și credincios, cu totul lipsit de fudulie și de fumuri; vechilor prieteni, ramași în situațiunile cele mai umile, li arata aceleași atențiuni ca înainte de domnie; avea oroare de pompă și de ceremonial. [… ]

https://blog.revistaderecenzii.com/

Anul 1858 a trecut în niște adevarate friguri politice: nu mai auzeai vorbind deck de Unire, de alegere de domn, de domn pămîntean și de domn străin, de Mihalache Sturdza, de beizade Grigore, de Kogălniceanu, de caimacami și de căimăcămie. În acea toamnă văzut-am, la sînul mamei, cea dintăi cocardă în trei culori. Îi fusese trimesă din Iași de cătră nu mai știu ce prietenă, prin Place, consulul francez, care venise la o vînătoare de urși ce o dădea tata.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Poezia a fost pusă pe muzica compozitorului Alexandru Flechtenmacher.

Hai să dăm mână cu mână
Cei cu inimă română,
Să-nvârtim hora frăției
Pe pământul României!

Iarba rea din holde peară!
Peară dușmănia-n țară!
Între noi să nu mai fie
Decât flori și omenie!

Măi muntene, măi vecine,
Vină să te prinzi cu mine
Și la viață cu unire,
Și la moarte cu-nfrățire!

Unde-i unul, nu-i putere
La nevoi și la durere.
Unde-s doi, puterea crește
Și dușmanul nu sporește!

Amândoi suntem de-o mamă,
De-o făptură și de-o samă,
Ca doi brazi într-o tulpină,
Ca doi ochi într-o lumină.

Amândoi avem un nume,
Amândoi o soartă-n lume.
Eu ți-s frate, tu mi-ești frate,
În noi doi un suflet bate!

Vin’ la Milcov cu grăbire
Să-l secăm dintr-o sorbire,
Ca să treacă drumul mare
Peste-a noastre vechi hotare,

Și să vadă sfântul soare
Într-o zi de sărbătoare
Hora noastră cea frățească
Pe câmpia românească!1857