https://blog.revistaderecenzii.com/

Din lac culege luna scăpatele oglinzi,
Mixandra şi leandrul adormitor răsună.
Prin liniştea-nflorită ce bine-i să colinzi
Aceste locuri pline de răcoroasă lună.

Încolo, hăt departe,-i Bagdadul legendar,
Unde-a cântat odată şi-a râs Şeherezada.
Dar astăzi nu-i mai pasă de norii ce dispar,
De fermecatul freamăt s-a scuturat livada.

Vedeniile unui îndepărtat pământ
Sub iarba funerară zac odihnind cuminte,
Tu nu îi lua în seamă pe cei ce nu mai sunt
Şi nu-ţi surpa privirea pe lespezi de morminte.

Priveşte lung la plaiul de adieri pătruns,
Vezi, buzele-n neştire spre trandafiri te pleacă.
Dă mâna cu vrăjmaşul în inimă ascuns
Şi-ndată fericirea cu viaţa ta se-mpacă.

Trăieşte dacă-ţi place, iubeşte dacă poţi,
Plimbându-te sub lună, fii cu sărutul darnic.
Iar dacă vrei cu morţii amic să te socoti,
Nu-nvenina pe alţii cu somnul lor zadarnic.

Demult Şeherezada cântase-un cântec mic,
Azi frunzele-l îngână cât le ajunge glasul:
Pe-acei ce-n lumea asta nu mai doresc nimic,
De-i întâlneşti, deplânge-i, apoi grăbeşte-ţi pasul.

Sursa: https://poetii-nostri.ro/serghei-esenin-din-lac-culege-luna-scapatele-oglinzi-poezie-id-8860/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Ignat Pascu, directorul proprietății, își smulse, deodată nasul din dosar, parcă i-ar fi căzut în creștetul capului un strop de apă în clocot.

— Dorina! murmură dânsul, trăgând cu urechea. Ce caută nevasta mea la Faranga?

https://blog.revistaderecenzii.com/

În timpul primăverii un tânăr vânător
Ucise-o păsăruică; și prin a lui urmare

Făcu un rău mai mare,
Căci puii ei rămase sărmani în cuibușor!
Abia ieșiți din ouă, goli, cruzi, fără putere,

De-a foamei grea durere
Ei casc din pliscușoare, cer milă piscuind;
Cer hrană ș-aripi calde, pe mumă rechemând;
*

Dar muma nu-i!… Când, iată,
O prea cinstită vulpe pe-acolo se arată
Și de sub cuib începe a predica așa:

— Ce inimă-mpietrită nu s-a înduioșa
Văzând aste ființe atât de neferice!
Voi, păsări ce zburați
În preajmă-le pe-aice,
Cum nu vă îndurați
Ca să le ajutați?..
Tu, cuculeț, vecine?

Tu schimbi acum la pene și oare nu-i mai bine
Să le aduci pe toate în cuibul de orfani?
Tu, ciocârlie dragă, ce cânți a ta plăcere
În leagănu-ți de zefiri… au, doar, nu simți durere
De ticăloasa stare acestor sărăimani?
O! tu, mierlușcă dulce, tu trebui să fii bună.

Zburând pe jos adună
Și adă viermișori
La bieții puișori.
Iar tu, privighetoare,
Ce cu a ta cântare

Ai fermecat o lume… adoarme-i și pre ei
În melodii plăcute, în desfătări de zei.
Cu-așa mijloace bune, cu-a voastră duioșime,

Voi veți asigura
A lor viitorime,
Și când ei vor zbura…
Atunci un vântișor

Făcu să aibă vulpea tiulei pe botișor!..

Acel ce-i bun în faptă, la vorbe nu sporește;
Tăcând el bine face! Iar cel ce te-asurzește
Că de orfani i-e milă, pândindu-i ne-ncetat,

Acela nu-i curat!
Și oamenii, adese, în fapta generoasă
Sunt vulpea cea duioasă.

Note

* Această fabulă au fost compusă la anul 1847 și dedicată unui mare vânător de epitropii, care, ca și vulpea noastră, au smuls ades tiuleile orfanilor, căzuți sub epitropia lui.

https://blog.revistaderecenzii.com/

De-ai privi marea vr’odată
În vreme ce’i tulburată
Cu cumplită grozăvie,
Ș’ăi vede-o cum se bate
De malurile ei tote
Isbindu-se cu mânie…
Și prin ea o luntrișoră
Ce de valuri se’mpresoră
Ivindu-se câte-odată,
Și ‘n midzloc un om ce plânge
Care mâinile își frânge.
Cu un țipet plin de jale…
Morte vede, și nu fuge…
Mâini întinde și n’ajunge…
Ci învie ‘n amăgele: –
Fire-ar ore cu putință
Se nu simți vr’o umilință,
La acea peire mare?
Și ‘ndoind sălbătăcie
Privire-ai cu bucurie
A omului înnecare?
Nenorocit veslitorul,
Ce’l pedepsesce amorul,
Eu sunt, înaltă stăpână,
Și marea care nu scade…
Este focul ce me arde,
De para ce nu s’alină!

Sursa: https://poetii-nostri.ro/costache-conachi-de-ai-privi-marea-vrodata-poezie-id-23976/

https://blog.revistaderecenzii.com/

A vorbit şi-a tăcut crîngul de aur
Cu glasul lui de mesteacăn, uşure.
Nici o părere de rău nu mai au
Cocorii, în slăvi, peste pădure.
Ce să regreţi? Sîntem călători –
Trecem, intrăm şi părăsim casa.
Visează cînepa la cei duşi

Şi luna pe baltă licărindu-şi mătasea.
În mijlocul cîmpiei stau singur,
Vîntul duce cocorii mai departe.
Gîndesc la vesela tinereţe
Dar nu-mi pare rău de trecut, nici demomie.

Nu-mi pare rău de anii risipiţi în zadar,
Floarea liliachie a sufletului păleşte.
în grădină arde rugul unui măceş roşu
Şi acest rug pe nimeni nu încălzeşte.

Ciorchinii măceşului nu vor arde.
Iarba nu va pieri fiindcă a îngălbenit.
Ca pomul care-şi pierde în tăcere frunzele

Cuvintele triste mi le pierd covîrşit.
Cîndva, dacă timpul măturîndu-mi slovele,
Le va aduna-netrebnic tezaur
Spuneţi atîta vorbit şi a tăcut
Cu dulcele-i glas crângul de aur.

Vol. Moscova cârciumărească

Traducerea Zaharia Stancu

Sursa: https://poetii-nostri.ro/serghei-esenin-crangul-de-aur-poezie-id-9981/

https://blog.revistaderecenzii.com/

— Ia seama, Popescule, zise șeful circumscripției, un om cât o prăjină, cu nasul ascuțit și cu mustățile mânioase, că ești de serviciu! Ții minte ordinul domnului prefect?… Ori l-ai uitat?… La ora unu toate localurile de noapte vor fi închise… La unu, toate!… Ia seama, va să zică…

— Am înțeles, don șef! răspunse subcomisarul militărește, adăogând apoi mai familiar: Puteți dormi liniștit, că doar sunt polițist vechi și mă cunoașteți…

https://blog.revistaderecenzii.com/

Pe uliță-n plimbare
Doi trecători mergeau

Și o întrevorbire de cuviință mare
Ei serios țineau.

Când, iată de la căsuță
Un cățeluș sfrijit
Asupra lor s-au repezit;

Țah, țah, țah, țah, și altă în urma lui hăituță.
Apoi căței, căței,
Mulțime — știți ca ei…

Încât unul din oameni acum vrea să găsească
Vrun bulgăre sau piatră, cățeii să-ngrozească.
— Astâmpără-te, frate, îi zice celălalt.

Au doar n-ai mai aflat
A câinilor natură?
Jaluzi, ei orice văd

De fire mai aleasă, acolo se repăd
Și nu mai tac din gură,
Iar tu păzește-ți drumul, mergi drept ca un român.
Ei latră și rămân.

Și între oameni este rău’ jaluzia:
Ea-i sor’ cu dușmănia.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Vorbesc cu mine însumi, cum aş vorbi c-un frate
Întors rănit din lupta cu zilele de ieri,
Şi parcă tot nu-mi vine să cred că n-am dreptate –
Că El şi Eu nu suntem decât acelaşi frate,
Şi-aceeaşi rană-i doare pe ambii scutieri.

https://blog.revistaderecenzii.com/

— Hector s-a bătut cu un câine turbat! mă întâmpinară copiii când intrai pe poartă, cu vădită mândrie că paznicul casei noastre din capul satului a săvârșit o mare vitejie.

— Nu se poate!… Când?

— Ba, zău, s-a bătut… Pe la amiazi… Uite-l colo cum șade de pleoștit!

Lângă cotețul de găini, clinele stătea nemișcat, cu ochii îndreptați spre mine, posomoriți. Îl chemai. Se ridică șovăind și se apropie. Șchiopăta puțin, Blana-i albă era scărmănată și murdărită de colb. Dădu din coadă de două ori și apoi se ghemui iar în mijlocul ogrăzii, și-și linse piciorul dinapoi, rănit.

https://blog.revistaderecenzii.com/

În vremile trecute o jupâneasă mare
Născu un făt-frumos.
Copilul cât se poate era de sănătos;
Dar pentru ca să aibă mai bună căutare,
Cucoana două mance pe lângă dâns’ ținea

Și singură-l hrănea.
Cu astfel de mijloace credea pe-atunci oricare
Că pruncul va ajunge un urieș sub soare.
El însă deodată trăia mai mult sugând,
Căci mancele și muma mi-l îndopau pe rând,
Încât după o vreme așa îl ghiftuise,
Că copilașul gingaș de tot se bolnăvise.
Mai-mai era să moară, dar soarta l-au scutit.
Iar într-o zi când muma de-acasă au lipsit,
Lăsând femei și mance de cuconaș să cate,
Ca prin un farmec ele se-mprăștiară toate,
Și, rămânând copilul în leagăn singurel,

Se răsturnă din el…
Chiu, țipete prin casă se auzeau de-ndată.
Boierul, supărat,
Veni să vază singur pe prunc cu capul spart.
El într-o plecare pe gânduri afundat,
Rosti așa cuvinte: „Că mance de prisos,
Oricum, și-n orice stare, n-aduc vreun folos”.