https://blog.revistaderecenzii.com/

Rămân poet cu versuri cununate
scrise de inimă albastră și urât,
când aș fi vrut să fiu un porc mistreț
să-mi port prin lume colții poleiți de la rât.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Satul Arșițeni e așezat într-o văgăună; casele lui mărunțele și albe, ghemuite una-ntr-alta, se văd, de pe muchile dealurilor dimprejur, ca niște ouă într-un cuibar. Pământul Arșițenilor e nisipos și sterp; iarba crește atât de rară, încât, în loc să îndulcească vederea, pătează, ca o pecingine, fața galbenă a locului. Doi-trei copaci se înalță, istoviți, cu crengile rare, cu frunzele străvezii, care aștern pe jos, vara în amiază, o umbră destrămată, ce mărește și mai mult setea de răcoare.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Cine simte – înțelege
Că este firească lege
A pătimi or ce om.
Chiar ș-acel ce să arată,
Că simțire nu-i e dată
Cât la piatră, sau la pom.
Și acela pătimește,
Ca un dobitoc trupește,
Pricina făr-a-ntreba.
Dar ș-un suflet ce pricepe
Leagea astă când să-ncepe,
Nu poate să zică ba.
Asta lege necurmată
La mine tot deodată,
Cu nașterea s-a-nceput.
Și d-atunci cât vârsta crește
Sufletul tot pătimește
Încetare n-a avut.
Nici crez că-m ajunge viața
Ca să văz tăiată ața
Patimilor sufletești.
Sau să poată vre o dată
Norocirea fi schimbată
Sufletelor omenești.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Odată un negustor
  Fiind pe drum călător,
Patru hoți îl întâlnesc,
   Îl dezbrac, îl jefuiesc
Și într-un minut de ceas
   Numa-n cămașă îl las.
După ce l-au dezbrăcat,
   Unul din ei s-a uitat,
Și cămașa nouă văzând
   Striga celorlalți zicând:
-„Nici cămașa nu-i lăsați
   Și de dânsa-l dezbrăcați!”
Iar bietul om striga:
   -”Jupân hagiu! fă-mi ăst dar,
Lasă-mi cămașa măcar.”
   Hoțul auzind astfel,
S-a răstit privind la el:
   -”Spune-mi că nu te las viu,
D-unde cunoști că sunt hagiu?”
   Omul răspunse pe loc:
-„Ba nu te cunosc deloc,
   Decât jupânelul meu,
Auz de la alții și eu
   Că hagii așa fac,
Adică: de tot dezbrac”
   Hoțul râzând l-a iertat
Și lăsându-l a plecat.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Câteodată își arunca privirea spre portretul din cadrul aurit, din odaia lui de culcare. Se vedea acolo ofițer tânăr, sublocotenent, abia ieșit din școală; sta în picioare, cu chivăra de lăncier la o parte, cu mundirul strâns pe pieptul scos în afară, cu ochi albaștri, surâzători ochii ce priveau țintă la comandanții lui, sau se micșorau, apropiind genele lungi, arcuite, în saloane, la baluri, când simțea bătându-i lângă inimă sânurile femeilor frumoase! Pe atunci își suna pintenii ca o muzică; își apropia o dată călcâiele: țanc! și durițele zbârnâiau în odăile mari, în care trichelurile jucau pe dușumelele lustruite apele lucii ale lumânărilor. Tot așa sclipea și dânsul, ca bucățelele de cristal ce clincheteau, atârnate ca niște cercei, în urechile de bronz ale policandrelor. Viața îi era o rază de soare! Nu dormea nopțile; pășea, odată cu pragul sălii de joc, pragul zorilor. Nu obosea; în fața escadronului trăgea sabia, ca un fulger, din teacă, și, strunindu-și calul, rotea ochii pe câmpul de mustru.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Din umbra învelită cu vată
pomii în larg
au de sticlă câte-o cravată.

Tot mereu gloria, nu știu cine,
pe depărtări și zăpezi vag
se aude că vine.

N-am la îndemână-un ochian
dar după mersul care cutează treapta
pe claviaturi la dreapta
trebuie să fie neapărat un pian.

E însă 13 din luna Februarie,
domnule Vladimir Streinu,
nașterea mea când m-a salutat

Luna roșie cum e rubinu’
și de-atunci am rămas
ca vântul prin păduri despuiate
numai glas.

Mult vorbăreț strig, scriu, oricum;
deopotrivă femeia cu pisica înșală,
durata noastră este o îndoială,
căci noi suntem cenușe puțină și mult fum.

Cu inima de cretă dau îndemn
și unde bat în locuri părăsite
lasă viitorimii semn.

Până totul ajunge o colină,
cerul cu găuri de site
presară pe dânsa făină.

Deci mâine, mâine dintr-o pâine voi crește
și-mi voi asculta trilul prin flora
care astăzi dospește.

În scorburi mierea a înghețat cu cea din urmă rouă,
mă îndoiesc dacă se-ntoarce ora
când Soarele sclipește ca o potcoavă nouă.

Mi-aduc vocea să șterg
numele ce mi l-am scris pe pământ,
Februarie e numele meu întreg,
un cântec subțire, un vânt.

Sursa: https://www.poezie.ro/index.php/poetry/150984/Februarie_mistic

https://blog.revistaderecenzii.com/

Diferența dintre păsări
și omul înțelept este aceea că
păsările zboară cu propriile lor aripi
într-o singură direcție,
în timp ce oamenii înțelepți zboară
în toate direcțiile pe aripile aspirațiilor lor.

Sursa: https://poetii-nostri.ro/rumi–aspiratia-poezie-id-3913/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Dugheana negustorului Meremet are acoperișul dintr-o apă, streșina eșită mult în afară, iar șindrila ascunsă supt un mușchiu cărnos și verde, din care ploaia se strecoară, picătură cu picătură, ca dintr-un burete. Gura și ferestruele podului sunt tivite, pe de margini, cu o crestătură de lemn, lucrată frumos, ca o horbotă. Fața dughenei, cu pereții înguști, coșcoviți de ploi, deschide golurile ferestrelor, peste care se așează noaptea obloanele grele, ce slujesc ziua drept tărăbi; între ele, se desface în două, ușa, — îngăduind să se vadă brățările de fier prin care se înmânecă stinghia de stejar, ce-o zăvorește. Ca parte minunată, ce face să întârzie băeții de la școală, acoperământul are în dreapta streșinii, un zarzăr, – răsărit acolo cine știe cum! Primăvara aceasta e a treia, de când copăcelul e încărcat cu floare.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Un bou, ca toți boii puțin la simțire,
În zilele noastre de soart-ajutat…
Învață la școală cartea de cetire
Și ajunse boul un bou învățat.

Mare lucru-n lume e și-nvățătura!
Ține loc de multe, chiar și de talent…
Printr-o bună școală, rafinezi natura:
Din vițel poți scoate un bou eminent.

Nu încape vorbă, între animale,
Un așa specimen greu să mai găsești…
Să citească zilnic feluri de jurnale,
Rumegând atâtea știri politicești.

Astfel, eminentul, în curent cu toate,
Iată, pe nepotu-i tânăr l-a-ntâlnit:
„Unchiule, cum mergem?” — „Excelent, nepoate!
A mai grea problemă s-a și resolvit”.

„Unchiule, iar glume!” — „Ba deloc, băiete!
Sunt de-acord cu toții, foarte sigur știu…
Și m-ascultați pe mine, eu citesc gazete:
Tu nu știi nimica, ești un agiamiu.

Mă-ndoiam eu însumi: m-am convins, în fine,
C-am scăpat de-acuma de orice nevoi:
Ni sunt deopotrivă voitori de bine
Și au multă milă cei mai mari de noi.

N-au pierit zadarnic, astă primăvară,
Dintre noi atâția ca la zalhana!
Drepturile noastre sfinte triumfară:
O s-avem islazuri, dacă ni le-or da…”

A rămas vițelul ca un gură-cască,
Fericit că-n fine sacra speț-a lui
O avea de-acuma din belșug să pască
Ș-o purta mai lesne greul jugului.(Convorbiri Critice an I, nr. 1, 1 Ianuarie 1908)

https://blog.revistaderecenzii.com/

Inima mea este plină de
bucuria Misterului.
Inima mea răspândește
o mie de valuri.
Fiecare celulă
prinde aripi
și zboară deasupra lumii.
Fiecare caută
miile de chipuri ale Preaiubitului

Sursa: https://poetii-nostri.ro/rumi–aspiratia-poezie-id-3805/