https://blog.revistaderecenzii.com/

Un afiș uzat, găsit într-o carte, mi-aduce aminte de teatrul vechi și de actorii lui, și mă gîndesc cu ce plăcere mergea lumea la teatru pe vremea aceea, cînd toaleta era de rigoare și cucoanele se găteau ca de bal, ca să vadă și să fie văzute.

Era o întrecere între frumoasele de atunci, și pregătirile începeau cu ceasuri înainte. Părul era pus în papiliote de dimineață, fierele de frizat pentru zuluf uri, cari se purtau de-a lungul tîmplelor, stau gata la locul lor. Inelele scumpe, cerceii și brățările erau scoase din bisactele, rochiile încercate și potrivite, și slujnicile gata, care c-un ac în mînă, care cu o sponcă, care cu pămătuful de pudră.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Era pe vremuri un împărat căruia așa de mult îi plăcea să fie bine îmbrăcat și să aibă mereu haine noi încât își dădea toți banii numai pe îmbrăcăminte.

Nu se îngrijea deloc de oștire, la teatru nu se ducea și nu-i plăcea să se plimbe prin pădure decât doar ca să-și arate hainele cele noi. Avea un rând de straie pentru fiecare ceas al zilei și așa cum se spune despre un rege că se sfătuiește cu miniștrii, despre el mereu se spunea că „se îmbracă”, asta fiind îndeletnicirea lui de fiecare clipă.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Soarta se vede că-i menise așa: să fie vecini și să fie dușmani. Și-amândoi cocoși frumoși.

Unul, negru — cu toate lucirile pe care negrul le poate da în mângâierea luminii. Gulerul și penele subțiri, moi ca mătasea, ce-i atârnau de pe spate spre pinteni, băteau în verde ca fierea. Aripile, negru-aspru, ca mangalul. Pieptul luciu, cu ape tăioase, uneori sure, ca oțelul. Și penele lungi, mlădioase, și întoarse ca niște arcuri, ale cozii, cu sclipiri albăstrii, ce se stingeau îndată. Numai deasupra capului cu ochii neliniștiți ca niște gâze, creasta plecată, ștrengărește, roșie, aprinsă ca para focului.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Pe piedestalul lui de marmoră, din ziua solemnă cînd buciumul a sunat prelung și alba pînză ce-l acoperea a căzut ca luată de vînt, pe calul de bronz, cu piciorul ridicat, gata parcă să pășească de pe soclu, înțepenit puternic în scări, ținînd în dreapta buzduganul, cu cununa de bronz pe creștet, Ștefan-Vodă privește parcă înaintea lui peste veacuri.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Se face un amurg de toamnă într-un codru bătrîn de stejari, prin care trece un rădvan în clinchete vesele de zurgălăi. În el suntem noi, micuți cum eram atunci, cu tata și mama.

Frunzarele veștede sună împrăștiindu-și ghinda pe drumuri, iar în fund, departe, printre trunchiurile negre, soarele a coborît și a stat neclintit, ca o candelă între colonadele unui templu.

https://blog.revistaderecenzii.com/

O casă, o livadă și-o curte mare. În casă stau stăpânii; în livadă sunt pomi roditori; în curte felurimi de păsări.

Așa, în curtea aceasta s-au întâmplat multe și mărunte, căci unde-s păsări multe, dragostea-i stăpână. Nu mai departe, acum o lună, un cocoș a fugit, peste gard, cu bogheta altuia. Nu i-au mai văzut deatunci nimeni! Unele păsări spuneau una, altele — alta, gâștele șușoteau, fel și chipuri, pe socoteala celor doi îndrăgostiți. Ei și-au văzut de treabă. Acum o săptămână, o găină, o americancă, zor nevoie după un pichiroi. Au șters-o și aceștia. Iar zarvă, iar șușoteli, nimeni nu mai putea nici dormi, nici mânca; cum se întâlneau două păsări față-n față, se-ntrebau: „Ce-i cu americanca?” Cealaltă: „Ce-i cu pichiroiul?” Pichiroiul așa; americanca altfel. Și ei doi habar n-aveau de gura lumii!

https://blog.revistaderecenzii.com/

I. Contemplare

Dacă te trezeşti,
iată pînă unde se poate ajunge:

Deodată ochiul devine gol pe dinlăuntru
ca un tunel, privirea
se face una cu tine.

Iată pînă unde poate ajunge
privirea, dacă se trezeşte:

https://blog.revistaderecenzii.com/

E un amurg de toamnă tîrzie. Soarele scăpătat, cu discul pe jumătate după dealuri, aruncă razele pieziș, depărtările se estompează și o negură albăstrie îndepărtează colinele. În tăcerea aceasta divină care te-mpresoară, nu poți ști ce clipă anume arată ceasul în curgerea vremii. Un sentiment de veșnicie te cuprinde.

Pe tăpșanul întins al Copoului, nu e nimeni la această oră. Purpura însîngerează frunza viilor și a copacilor. În vale, ca într-o albie, cetatea veche a lașului, cu albele turnuri și turle de biserici, cu clădirile lui vechi, cu grădinile pline de flori, stă pitit și abia își trimite murmurul pînă aci. Departe, dealurile Cetățuii și Galatei adună ultimele raze de soare pe coperișurile cetăților bătrîne.

https://blog.revistaderecenzii.com/

În nucul stufos din marginea ogrăzii, găinile, cocoțate de cu seară pe crengi, dorm duse, cu capul sub aripi, împrăștiate, care mai sus, care mai jos, cum le-a fost mai pe plac și le-a venit mai la socoteală. La o parte, așa, să le poată vedea pe toate, sculat cu noaptea-n cap, stă cucoșul; pașa, cum îi zic toți ai casei; rotofei, îmbrăcat în pene, cu creasta lăsată, ștrengărește, pe-o ureche. Cu gâtul întins, cu ochii încă cețoși de somn, privește. E poet. Sufletul lui, deși războinic, e mai avântat spre frumos decât al curcanilor, care se umflă într-atât, de par niște burdufuri, când sunt seci ca niște gogoși; decât al tuturor gâscanilor, care se plimbă pe apă și fac pe visătorii, dar în cap n-au minte nici măcar cât un grăunte; ori decât al rățoilor, care, cu cât sunt mai fuduli, cu atât umblă mai legănați; și chiar decât al păunilor mândri în port, dar cu glasul, între păsări, ca al măgarului între dobitoace. El e poet! E cel dintâi care se minunează de frumusețile firii, și, fără părere de rău, își rupe totdeauna din somn numai să vadă cum răsare soarele. De aceea dânsul acum privește, pe când toți ai casei dorm.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Sârguința ș-osteneală
Pre om nu dau de sminteală.
Un sătean înavuțit,
Având zile-amu puține,
Au chemat pre fii la sine
Și așa li au vorbit:
Vă păziți vodinioare
A nu vinde-acele ogoare
Ce părinții ni-au lăsat,
C-un odor e îngropat.
Nu cunosc locul chiar unde
Acel aur se ascunde,
Dar să știți că prin răbdare
N-a fi în zadar lucrare.
Săpați câmpul de cu vară,
De la zori și pănă-n sară,
Ogorul de-o palmă lat
Nu rămâie nescurmat!
Moare-apoi a lor părinte,
Fiii zisa având în minte,
Pre odorul să nu scape
Câmpul tot încep să-l sape,
Încât lucrul timpurie
Le aduce secerie.
N-află auru nicăire,
Dar în loc de moștenire
Sfatul fu mântuitor:
Că ostineala-i chiar odor!