Spectacolul Greciei teroriste mă făcu să refulez în mine puținele rele sovietice, pe care le cunoșteam la începutul lui 1928. Mai mult ca oricând, mă atașai operei bolșevice. De la ea singură așteptam salvarea lumii care muncește din greu. Astfel, mă înapoiai pe acest pământ fierbinte, cu ferma hotărâre de-a rămâne acolo. Și din mai multă curăție morală, îmi adusei și tovarășa de viață, o femeie de caracter, dintr-o bucată. Mai bună decât mine, mai chibzuită, deși mai tânără, îmi va fi de un ajutor sigur în momentele de slăbiciune, de furie sau neînțelegere.
Din călătoria în Caucaz, ne-am înapoiat încălziți peste măsură. Popoare și iar popoare, în picioare, delirând, primind delegații după delegații, cum nu s-a mai văzut nicăieri în lume. Imposibil de văzut mulțimi nemulțumite, deoarece eram sărbătoriți și primiți chiar de ele. Cei mai nevoiași, pe care regimul îi înlătura de la masa lui, veneau să ne salute cu stomacul gol, împărtășindu-ne bucuria și încrederea lor în viitor.
Atunci hotărâi cu Cretanul să părăsim pentru un timp Rusia și să mergem împreună pentru a dovedi atașamentul nostru dezinteresat față de bolșevism. Dar, unde să mergem? Desigur, în Balcanii noștri. Pentru început, Grecia.
Blând serafim! o, înger! ce este-a ta solie? Care îți este slujba? Ce vrei aicea jos? Pacea vestești tu lumii? Pacea aduci tu mie? Ce flăcări pui în sânu-mi, o, serafim frumos?!
În vremea de demult, dobitoacele toate, De împăratul Leu sătule, dezgustate, Își aleseră lor Un alt stăpînitor, Pe domnul Elefant, cu nasul învîrtit, Puternic îndestul, dar însă necioplit, Și de cap tare, gros, cît vreți să socotiți. Însă ca să puteți să vi-l închipuiți, Mă grăbesc să vă spui O judecată-a lui. Noul stăpînitor, Cît s-a orînduit, Puse-n slujbă pe boi, Iar lupu mîncător Se făcu favorit Și ministru la oi. Vă las să judecați, Cîți miei fură mîncați, Și cîte oi slutite De fiarele cumplite! În zadar fac strigare Oile-mpovărate, Chip nu e de scăpare, Și plîngeri necurmate Ce vin de pe la turme Răul nu pot să-l curme. Lupul dar își urmează A sa nelegiuire, Căci de ce se lucrează Craiul n-are de știre; Ba cîte lupul spune Le ia toate de bune. A! cînd o să ne vie O zi de bucurie, Zi foarte așteptată Și scumpă în nevoi, Ca să vedem odată Pe lupi mîncați de oi? „O! asta nu se poate“, Zic unii-alți în lume. Domnii mei, se pot toate, Deși le spui drept glume. Apoi, știți dumneavoastră Că oaia este proastă, Și că nădejduiește Aceea ce dorește. Eu cu încredințare Am auzit odată, La o turmă cam mare, O vorb-așa ciudată. Dar cum poci ști ce spune Oile între ele? Pentru astă minune Am cuvintele mele.
Aș vrea să prind aici silueta unui scatiu și să-mi liniștesc părerile de rău de a mă fi despărțit de el. Îl botezasem în glumă Boris, dar aspectul lui n-avea nimic comic, cu penele moi și mărunte, colorate așa de delicat, și, mai ales, cu căldura mereu vibrantă ce se degaja din trupul mic. L-am cumpărat de la unul din negustorii de păsări din Piața de Flori numai pentru douăzeci de lei, și mi s-a părut ciudat, după ce l-am cunoscut bine, ce ieftin poate să coste minunea aceasta. Căci în lungile seri de iarnă, de singurătate, m-am învățat să-l examinez de aproape, să-mi mângâi cu el deznădejdile, și mai ales să-i cercetez resorturile interioare, resorturi nuanțate, subtile, abia perceptibile pentru un nerăbdător lipsit de finețe, dar pentru mine certe, cauzându-mi mereu surprize turburătoare și părerea de rău că nu e mai mare sau că mâna mea nu e mai mică, să-l pot alinta cu toată afecția de care eram invadat, ca pe o pisică, fără să-i fac impresia unui uriaș înspăimântător.
Într-o pădure deasă, de cetăți depărtată, Mierla se-ntîlni seara cu bufnița umflată. „Prietenă — îi zise — ți-aș face o-ntrebare, Daca a mea-ndrăzneală n-aduce supărare. Spune-mi, mă rog, lumina de ce nu-ți e plăcută, De ce stai toată ziua ascunsă, nevăzută? Nu cunoști, cum se vede, razele dimineței, Dulceața primăverei, plăcerile vieței. Poate ești rușinoasă, și crezi că nu cînți bine: Dar eu și alte păsări mai vrednici decît mine Îți vom da-nvățătură, și vom pune silință Să-ți mai supțiem glasul cît va fi prin putință. Vino mîine la mine să mergem la plimbare, Ca să faci cunoștință cu o privighitoare.“ Bufnița îi răspunse: „Îți mulțumesc, iubită, Eu cu soarele vostru nu sînt obicinuită; Îmi supără vederea. Lumea o să mă vază, Însă, cînd m-oi deprinde cu a luminei rază.“ Mulți zic că neamul nostru nu este încă-n stare, Ca altele, să facă cercări de-naintare, Că-nvățătur-adîncă, idei, filosofie Sînt prea vătămătoare l-a lui copilărie, Declamația-aceasta, pompoasă, îngîmfată, De vreți, poate să fie despoților iertată: Numai lor le e bună a unui neam orbire, Căci nu-l lasă să-și vază a sa nenorocire: Dar în gura acelor ce-o zic pe dinafară, Sau e o nerozie, sau este o ocară. Noi le-am putea răspunde puținele cuvinte Bufniței adresate de mierla cea cuminte: „Ai vorbit de minune! Dar ia spune-mi, vecină, Daca măcar cercare tu nu faci vreodată Să scoți cel puțin capu din noaptea-ntunecată, Apoi cum t-ei deprinde cu soare, cu lumină?“
Dacă te-am rugat vrodată, suflete, să spui, să spui, Ai tăcut! Ai fost eroul îmbrăcat cu scut și zale, Eu am fost sărmanul cui. Palmele spre guă-ntinse îi sunt toată arma lui: Herostrat ce-ncrede crimei faima biruinței sale!
De prea mult aur crapş boabele de grâu. Ici-colo stropi de mac şi-n lan o fată cu gene lungi ca spicele de orz. Ea strânge cu privirea snopii de senin al cerului şi cântă.
Eu zac în umbra unor maci, fără dorinţi, fără mustrări, fără căinţi şi fără-ndemnuri, numai trup şi numai lut. Ea cântă şi eu ascult. Pe buzele ei calde mi se naşte sufletul.
Cu urechea pleoştită, cu coada-ntre picioare, Câinele, trist şi jalnic, mergea pe o cărare. După îndestul umblet, iată că-l întâlneşte Un măgar, şi-l opreşte: “Unde te duci? îi zise, Ce rău ți s-a-ntâmplat? Şi, parcă te-a plouat, Aşa stai de mâhnit.”
