https://blog.revistaderecenzii.com
Ca robul ce cântă amar în robie,
Cu lanțul de brațe, un aer duios,
Ca râul ce geme de rea vijelie,
Pe patu-mi de moarte eu cânt dureros.
Un crin se usucă și-n laturi s-abate
Când ziua e rece și cerul în nori,
Când soarele-l arde, când vântul îl bate,
Când grindina cade torente pe flori;
https://blog.revistaderecenzii.com
Apoi chinul se lămuri într-o așteptare ca presimțirea unei schimbări inevitabile. Sufletul se zbuciuma în tulburarea viitorului prezent. Conștiința își pierdea treptat limpezimea atotcuprinzătoare, parcă s-ar fi scufundat într-un nour alburiu și năbușitor. Sferele lumii noi apăsau ființa sufletului și îl mărgineau din ce în ce. Era o fâlfâire plăpândă în spațiul fără început și fără sfârșit, în bătaia timpului transparent.
Începu senzația unei coborâri prin planuri tot mai dese în care conștiința se subția ca un fir de argint răsucit fără cruțare.
Și deodată însăși conștiința parcă se frânse în două, iar sufletul se închise într-un zid nepătruns.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
NOTĂ INTRODUCTIVĂ
Macbeth a fost compus, după toate probabilitățile, pe la 1606. Minereul din care Shakespeare a scos metalul prețios al tragediei, este tot Cronica lui Holinshed, în care a găsit și materialul pentru dramele lui din istoria engleză. Numai că, pe când în acestea din urmă partea istorică ține un loc însemnat, in Macbeth ea dă numai pervazul pentru țesătura acțiunii. Și multe împrejurări sunt plăzmuite de poet.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
În păduri trosnesc stejarii! E un ger amar, cumplit!
Stelele par înghețate, cerul pare oțelit,
Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare
Pare-un lan de diamanturi ce scârțâie sub picioare.
Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios
Ca înaltele coloane unui templu maiestos,
Și pe ele se așază bolta cerului senină,
Unde luna își aprinde farul tainic de lumină.
https://blog.revistaderecenzii.com
Trei pruni frățini, ce stau să moară,
Își tremur creasta lor bolnavă,
Un vânt le-a spânzurat de vârfuri
Un pumn de fire de otavă.
Cucuta crește prin ogradă,
Și polomida-i leagă snopii…
Ce s-a ales din casa asta,
Vecine Neculai al popii!…
https://blog.revistaderecenzii.com
Doamne!
Ce-am păţit aseară!…
De-a fost faptă de ocară,
Să mă ierţi, că-i vina Ta,
Fiindcă Tu ai vrut-o aşa?…
Cineva ―
Dar nu ştiu cine,
O păpuşă automată ―
A intrat fără să bată
În odaia mea…
A intrat fără ruşine ―
Goală toată,
Indecentă
Ca Ofelia dementă,
Şi râzând
Ha, ha, ha, ha!…
S-a trântit pe canapea
Lângă mine,
Ca o viespe-ntărâtată
Pe un tort de ciocolată!…
https://blog.revistaderecenzii.com
“Man muss nicht alles glaubenwas die Leute sagen; man muss aberauch nicht glauben das sie es ganzohne Grund sagen“.KANT
Odaia era albă ca un culcuș de fecioară. Apusul își filtra agonia prin două ferestre înalte, schițând pe parchet două romburi de lumină portocalie, care cuprindeau picioarele patului într-o îmbrățișare tremurătoare.
Un miros straniu de albeață respirau pereții proaspăt văruiți și se cernea în unde subțiri pe măsuța cu trei scaune dintre ferestre, pe soba de teracotă din colț, pe noptiera de la căpătâiul patului și chiar pe jilțul de paie în care veghea sora de caritate Dafina, îmbrăcată în șorț alb, cu bonetă albă pe creștet și cu o cruciuliță roșie între sânii plini de sănătate. Din unghere răsăreau umbre sfioase, cenușii, înaintau domol și apoi, brusc, se stingeau, speriate parcă de tăcerea deasă ce căptușea odaia și înghițea tic-tacul grav al pendulei atârnate deasupra calendarului, pe fâșia de zid dintre cele două geamuri.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
POETUL
Pe timpul când eram școlar,
am stat într-o seară, urmărind
în camera noastră singuratică.
La masa mea veni să se așeze
un copil sărac îmbrăcat în negru,
care îmi semăna ca un frate.
Fața lui era tristă și frumoasă
la lumina torței mele,
în cartea deschisă veni să citească.
Sprijinit cu fruntea pe mâna sa,
a stat așa pânâ dimineață,
gânditor, cu un zâmbet dulce.
https://blog.revistaderecenzii.com
De două zile ninge cu stele mari pe Olt.
Colinele visează suav sub cerga moale
Și parcă sunt mai tânăr, mai pur, mai dezinvolt
Cum rătăcesc cu ochii prin sunete ovale.
Pădurile solemne privesc tăcut spre cer
Cu crengile-ncărcate de liniști și lumină;
Sălbăticiuni ciudate răsar din râpi și pier
Când vulturii văzduhul cu aripa-l înclină.
https://blog.revistaderecenzii.com
De prea multe ori am vãzut mila rãtãcindu-se. Noi însã, cei ce guvernãm oamenii, am învãtat sã privim în inimile lor si sã nu acordãm grija noastrã decît celor demni de atentie. Refuz sã am milã fatã de rãnile ostentative ce frãmântã inimile femeilor, asa cum o refuz mortilor si muribunzilor – si stiu pentru ce.
Continuă să citești