https://blog.revistaderecenzii.com

Unul trecând un râu mare, când vru carul a-şi suci,
Cu-ntâmplare deodată rupe oiştea aci.
El necăjit stă, se uită, fluierând şi înjurând,
Îşi dă palme, bate boii, dă-n car şi-n toate de rând;
Dup-aceea ca s-o lege o funie de tei ia
Şi începe să o scuipe, s-o poată ceva muia,
Dar, din contră, şi l-aceasta înjura, se necăjea,
Că cum vrea el să o moaie, scuipatul nu-i ajungea;
Iar un om ce sta deoparte şi la dânsul să uita
Începu de el să râză, zicând: – Vai de mintea ta!
Mă! omule, dar nebun eşti? Moaie funia în râu!
Ce tot stai şi scuipi din gură, când ţ-e apa pân’ la brâu?
– Da, bine zici, – el răspunse – că mai ştiu ce fac şi eu!
Parcă-mi lipseşte o doagă, acum la necazul meu.

Unii de necaz când dau
Pierd şi mintea ce o au;
Iar alţi de el nu mai scap
Şi tot au simţit in cap.

Sursa: https://poetii-nostri.ro/anton-pan

https://blog.revistaderecenzii.com

… Singurătatea era cenușie și apăsătoare. Sufletul tremura, o fâlfâire de eter în nemărginire. Amintirea vieții pure în altă lume străbătea ca un luminiș înviorător, ca o promisiune a împlinirii speranțelor. O așteptare grea îl atrăgea din ce în ce mai stăruitor spre o țintă necunoscută. Timpul alerga alături, apă tulbure în care se îneacă toate schimbările.

Apoi reminiscențele se întunecară și așteptarea se prefăcu iar într-o prăbușire dureroasă. Sufletul parcă se subția, în vreme ce conștiința i se împovăra mereu până ce, brusc, se stinse ca o flacără peste care s-a lăsat un capac greu…

https://blog.revistaderecenzii.com

Când în miez de noapte neagră cugetam lipsit de vlagă
La uitate înțelesuri dintr-un tom bizar, ciudat –
Cum stam, ațipind aproape, sunet blând veni din noapte,
Cineva părea că bate, bate-n ușă delicat
„E vreun călător”, șoptit-am, „bate-n ușă delicat –
Doar atât, atât de fapt”.

Ah, disting printre tenebre, era un cumplit Decembre;
Pe podea schițau tăciunii spectrul lor înfricoșat.
Mult doream să vină zorii;- leac zadarnic disperării
Pentru pierderea Lenorei, în cărți vechi am căutat –
Pentru-a mea Lenore, un nume de la îngeri căpătat –
Nume-aici în van chemat.

https://blog.revistaderecenzii.com

Traducere de Octavian Cocoş

Deci nu vom mai hoinări
Noaptea-n ora cea târzie
Chiar de inima ar iubi
Chiar de luna-i aurie.

Spada teaca-şi va fi ros
Şi-n piept sufletul se stinge
Inima va sta frumos,
Dragostea n-o mai atinge.

Noaptea-i să iubeşti, tu ştii
Doar că ziua-i prea grăbită
Şi nu vom mai hoinări
Chiar de-i luna răsărită.

https://blog.revistaderecenzii.com

Nu-i nimic mai iute decât gândul, iar vorba poartă gândul dintr-un om în altul.

Peste jumătate de ceas toată Radna și toată Lipova știa cum s-au petrecut lucrurile pe țărmul Murășului, ba știa chiar mai mult. Era lucru nemaipomenit! O adevărată răzmeriță!

Călugărița aceea a zis că românii sunt niște nemernici! Ba nemernic e Blăguță, care trebuie să fie alungat cu rușine de la Radna. Ba nemernice sunt călugărițele, care nu știu să păzească fetele pe care părinții le lasă în grija lor. Ba o nemernică e Mara, care și-a vândut fata. Știa călugărița cu ce drept nu i-o lasă, ci o duce înapoi!

https://blog.revistaderecenzii.com

Noaptea-i dulce-n primăvară, liniștită, răcoroasă,
Ca-ntr-un suflet cu durere o gândire mângâioasă,
Ici, colo, cerul dispare sub mari insule de nori,
Scuturând din a lui poale lungi și repezi meteori.

Pe un deal în depărtare un foc tainic strălucește
Ca un ochi roș de balaur care-adoarme și clipește.
Sunt păstori în șezătoare sau vro ceată de voinici?
E vro tabără de care sau un rond de tricolici?^[1]

Către munți prin întuneric un lung bucium se aude.
El aminte suvenirul celor timpuri negre, crude,
Când din culme-n culme noaptea buciumele răsunau
Și la lupte sângeroase pe români îi deșteptau.

Acum însă viața-i lină; țara doarme-n nepăsare!
Când și când, un câine latră la o umbră ce-i apare,
Și-ntr-o baltă mii de broaște în lung hor orăcăiesc,
Holbând ochii cu țintire la luceafărul ceresc!

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Noaptea

https://blog.revistaderecenzii.com

Perdelele-s lăsate și lampele aprinse;
În sobă arde focul, tovarăș mângăios,
Și cadrele-aurite, ce de păreți sunt prinse,
Sub palidă lumină, apar misterios.

Afară plouă, ninge! afară-i vijelie,
Și crivățul aleargă pe câmpul înnegrit;
Iar eu, retras în pace, aștept din cer să vie
O zână drăgălașă, cu glasul aurit.

Pe jilțu-mi, lângă masă, având condeiu-n mână,
Când scriu o strofă dulce pe care-o prind din zbor,
Când ochiu-mi întâlnește ș-admiră o cadână
Ce-n cadrul ei se-ntinde alene pe covor.

https://blog.revistaderecenzii.com

Maica Aegidia era mititică, pășea mărunt, vorbea scurt și apăsat, avea nas nu tocmai mic și o căutătură aspră și scrutătoare, dar se muia când vedea lacrimi de văduvă: ea a stăruit ca maica priorița s-o primească pe Persida și pentru numai cincizeci de florini pe an, ba a mai și alergat pe la dl Hubăr, economul orașului, ca Mara neapărat să capete arânda podului.

Erau creștinești faptele aceste, dar ea tot nu putea să fie mulțumită de a le fi săvârșit.

Sidi era, ce-i drept, foarte deșteaptă și, din clipa când se despărțise de Trică, se făcuse tăcută, așezată, ascultătoare, aproape blândă; nu era însă chip s-o desfaci de deprinderile ei urâte, s-o ții pieptănată și cu mâinile curate, nici s-o aduci la buna-cuviință. Apoi Mara venea mereu pe la mănăstire ca să se plângă că lumea nu mai trece pe pod nici de la Radna la Lipova, nici de la Lipova la Radna, încât maica Aegidia, muiată de lacrimile ei, se mulțumea și cu patru florini pe lună, punea al cincilea de la dânsa. Iarna, în sfârșit, după ce Murășul a înghețat și nimeni nu mai plătea cei doi creițari, maica cea cu căutătură aspră punea toți cei cinci florini de la dânsa și era foarte mulțumită că Mara o mai ajută și ea la îmbrăcămintea copilei.

https://blog.revistaderecenzii.com

JUPÂN DUMITRACHE TITIRCĂ INIMĂ-REA, cherestigiu, căpitan în garda civică
NAE IPINGESCU, ipistat, amic politic al căpitanului
CHIRIAC, tejghetar, om de încredere al lui Dumitrache, sergent în gardă
SPIRIDON, băiat pe procopseală în casa lui Titircă
RICĂ VENTURIANO, arhivar la o judecătorie de ocol, student în drept și publicist
VETA, consoarta lui Jupân Dumitrache
ZIȚA, sora ei

În București, la Dumitrache

https://blog.revistaderecenzii.com

A rămas Mara, săraca, văduvă cu doi copii, sărăcuții de ei, dar era tânără și voinică și harnică și Dumnezeu a mai lăsat să aibă și noroc.

Nu-i vorbă, Bârzovanu, răposatul, era, când a fost, mai mult cârpaci decât cizmar și ședea mai bucuros la birt decât acasă; tot le-au mai rămas însă copiilor vreo două sute de pruni pe lunca Murășului, viuța din dealul despre Păuliș și casa, pe care muma lor o căpătase de zestre. Apoi, mare lucru pentru o precupeață, Radna e Radna, Lipova e numai aci peste Murăș, iar la Arad te duci în două ceasuri.