Soarele zâmbea… Mănunchiuri de raze aurii se întreceau prin văzduhul înveselit, mângâind pământul crăpat de dogoreala zilelor trecute, răsfrângându-se zglobii în oglinda râului ce încinge satul ca un brâu de argint.
În oglindă o momiță Chipul își văzu odată. La a sa tovărășiță Face semne și-i arată, Zicând: „Uită-te, privește La acea caricatură, Cum se strâmbă, se sluțește, Parcă-i puhavă la gură. Vezi grimasuri ce întoarce… Eu să fiu așa de slută, Samă singură mi-aș face Și m-aș spânzura de ciudă. Dar cam sunt din surioare Vro trei-patru slutișoare Ca aceasta, și anume Pot pe număr a le spune.” — Nu mai cere trebuința – I-au răspuns tovărășița – Căci, fără de înșirare, Adevărul de vei vrea, Noi suntem cam din născare Tot ca una, fata mea!
Se găsiră o momiță Cu de sine cunoștință; Iară omul niciodată, Precum am văzut în faptă Pe un jacaș domnișor, Căruia i se citea Fabula de pufușor, Iar el prea nurliu râdea, Făcând semne la un alt Judecător necurat.
La o alegere, făcută după legi Ce dobitoacele povățuiesc din veci, Pe urs l-au fost ales nazâr peste priseci, Deși s-ar fi putut un alt, oricare fie, Să prindă o așa cam grea dregătorie.
Căci ursul dacă dă de miere, Apoi se-ncurcă-n socotele. Dar pasă tu de cere La fiare rânduiele!..
Oricine au dorit să intre-n așa post, Nevrednic, defăimat de către toți au fost
Și parcă înadins Asupra ursului majorita s-au strâns. Toți l-au heretisit, Iar el au mulțumit,
Ba încă la cei mari și labele au lins. Dar răul în priseci curând s-au dezvelit; Căci ursul, cum au mers la tact, s-au apucat
De curățit, de retezat Și, drept, oricare stup în labă-i au intrat L-au scos de tot curat, Iar mierea la bârlog mergea necontenit,
Pân’ ce la sfat s-au dat de știre Și s-au orânduit
La fața locului pe forme deslușire. Au mers, au cercetat, au scris, au lămurit, Dar mierea n-au înapoit; Iar ursul de pe loc S-a și trimis surghiun pe iarnă la bârlog.
El în singurătate
Își suge labele mult pline de păcate. Și, ca un călător pe mare, Așteaptă vântul cel de cale.
Spre seară, așa când se împreună ziua cu noaptea, Codrea obișnuiește să se așeze pe pragul tinzii, să-și vâre luleaua de lut roșcat între măsele și să se certe cu baba.
O! Zei! Îndurați-vă și dați-mi iarăși Puterea de-a scoate un sunet din flaut. De câteva zile iubesc iar și-s domic Să-mi fac cunoscut tuturora secretul.
Vreau toți să ia parte la marea mea taină, Nici unul străin de ospăț să rămâie. Vecin sau dușman, călător sau prieten Să freamăte toți când s-apropie ora.
Priviti-o și voi! Nu-i așa că-i frumoasă? Că trupul ei zvelt e ușor ca o coardă, Că-n buze zdrobiți, nu-i așa, Curg întruna Ciorchini nevăzuți plini cu must și cu sânge.
Doi miei nou născuți i se joacă pe umeri Și doi porumbei de pe piept stau să-i zboare. Cu ciocul întins ciugulesc din cămașă Privirile mele – grăunțe senzuale.
Ca Procris, cea veșnic ucisă de soare. De câte ori ochii spre cer și-i înalță Ți-e teamă să nu se prefacă în rouă, Aâît de suavă și gingașă este.
Ah! Cum vă deplâng că voi nu-i puteți strânge Ca mine, cu palmele leneșe, sânii. Că umerii ei nu-i puteți, ca și mine, Desface ușor de sub acul mantilei.
Ah! Cum vă deplâng că voi n-aveți prilejul Să știți gustul buzelor ei parfumate, Să beți ca și mine sărutul ei aprig Și-n joc să-i cunoașteți dulceața făpturii.
Sau mai ales noaptea, când ceața se lasă Și pântecul ei nu vedeți cum se-ndoaie. O! Zei, Dați-mi numai atâta putere Această-ndoire s-o cânt, nu mai multă.
De-ați ști cât de netedă-i ea n-ați mai râde, De-ați ști cum alunecă palma când trece Pe șoldul ei alb n-ați mai sta la-ndoială Să-ntindeți pe lira mea struna dorită.
Dar voi stați! Și singur alerg prin dumbravă Și nimeni n-ascultă sărmanul meu cântec. Nici ea măcar, ea pentru care de-o vreme Nici masă nu am, nici culcuș, nici odihnă.
— Ce vrasăzică, frate! Zicea către un râu vecinul heleșteu — Eu apele-ți mereu Le văz că sunt mișcate;
Și cum nu obosești mi-e greu de înțeles. Apoi privesc ades Pe unda ta plutind, când barce încărcate, Când plute, luntri, de care sunt mai nenumărate.
Aceste ostenele Zadarnice și grele,
Cum nu le părăsești? Cum nu te pilduiești De-a mea viață lină De desfătare plină;
Căci eu, deși nu sunt pe hartă arătat, Deși nici un poet vrun vers nu mi-au cântat,
Dar stau în maluri moi, Pe perini de noroi, Ca o cucoană mare Pe puful cel mai moale;
De barce, plute, luntri nu sunt împovărat Și greutatea lor asupră-mi n-am cercat. Viața fără griji în pace mi-o petrec, Căci toate pre pământ ca vânturile trec, Deșertăciunile lumești eu le urăsc Și în filosofie prin somn mă adâncesc.
— Dar filosofisând, Pătruns-ai legea bine: Că apele, mișcând,
Păstrează prospețime? — Asupra ziselor lui, râul au răspuns – Și dacă astăzi eu nu sunt un râu ascuns De al istoriei prea falnică privire, Apoi pricina e a mea neadormire Cu care am urmat acestui înțeles Și pentru care sunt din râuri eu ales. Iar tu de secete vei fi curând uscat,
În trândavul tău pat! Această zicere au fost proorocie, Căci heleșteul sec degrabă s-au mâlit, Iar râul astăzi stă un râu de toți slăvit, Mișcând neîncetat a sale ape vie.
Așa talentele, când lenea le cuprinde, Slăbind din zi în zi, se pierd făr-a se-ntinde.
