https://blog.revistaderecenzii.com/
Odaia era albă ca un culcuș de fecioară. Apusul își filtra agonia prin două ferestre înalte, schițând pe parchet două romburi de lumină portocalie, care cuprindeau picioarele patului într-o îmbrățișare tremurătoare.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Avea în braţe vipere,
Şi-n trupul zvelt un şarpe,
Îl îndrăgeau frumoasele
Cântând molcom din harpe.
Dar domnul ţării porunci
Ca celui ce-l dă gata
Fata mezină îi va fi,
Cu tron cu tot, răsplata.
Cruciş cad spadele acum,
Şi-n ochi mijeşte plânsul.
Un trup se prăvăleşte-n scrum,
Altul stă-nfipt pe dânsul.
Dar fata-nmărmurită-n prag
Îşi rupe sânul, greul.
« Vai, nu voinicul mi-a fost drag,
Ci zmeul ! »
Sursa: https://poetii-nostri.ro/radu-stanca-fata-si-zmeul-poezie-id-2916/
https://blog.revistaderecenzii.com/
— Când măriți o fată, e parcă ți-ar arde casa! oftă Herdelea încheind socotelile nunții. Acu numai să fie cuminte și fericită!…
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
1. Din șoseaua ce vine de la Cârlibaba, întovărășind Someșul ba în dreapta, ba în stânga, până la Cluj și chiar mai departe, se desprinde un drum alb mai sus de Armadia, trece râul peste podul bătrân de lemn, acoperit cu șindrilă mucegăită, spintecă satul Jidovița și aleargă spre Bistrița, unde se pierde în cealaltă șosea națională care coboară din Bucovina prin trecătoarea Bârgăului.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Eram ș-așa indispus de neodihnă. Toată noaptea trecută moțăisem ghemuit în unghiul unui vagon de clasa a doua, înghesuit de o companie veselă de bucureșteni care se-ntorceau de la expoziție – un potop de impresii și amintiri… Mă despărțisem de ei de dimineață, ș-acu pe-nserate intram în orășelul meu natal, unde nu mai fusesem de copil… Trebuie să mărturisesc că n-am simțit „acele palpitări”, care se simt la orice revedere de acest fel; ce-i drept, nici pomii și altele n-au manifestat față cu „vechiul lor prieten” vreo deosebită emoție. De la gară trec prin niște uliți triste: miroase a scăpătare și părăginire. Asta mă indispune și mai mult. Să plec cu trăsura ‘nainte, pe-ntuneric și pe un drum necunoscut? Nu! mai bine să rămân aici o noapte; am nevoie de repaos; să dorm fără clătinătură, fluiere, clopote și mai ales fără impresii mirifice de la Paris. Tocmesc trăsura pe a doua zi la patru și trag la „Grand Hôtel Victoria Română” în centrul orașului.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Caut casă cu chirie, caut și nu găsesc. E absurd ce se petrece la noi, în București! În fiecare an, se clădesc sute de binale, acareturi peste acareturi, și, în loc să scază, chiriile cresc. Și ce construcții! tot cum nu-mi convin mie.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
De pe-o zi pe alta-mbătrâneşti
Nu cu săptămânile, cu anii.
Ca o cupă suptă în pierzanii
Dintr-o dată simţi că te goleşti.
Părul vechi cu care te-ai culcat
Seara, dimineaţa este altul.
Ai făcut pe negândinte saltul,
Singur nu-nţelegi ce s-a-ntâmplat.
Totul a fost brusc, neprevăzut,
Cupa s-a ciocnit şi-acum e spartă.
Şi prin trupul tău, ca printr-o poartă,
Peste noapte doi s-au petrecut.
Doi drumeţi setoşi care-ar mai bea
Cupa ce stă-n ţăndări la o parte,
Unul vine repede din moarte,
Celălalt se-ndreaptă-ncet spre ea.
N-are nici un rost să-ţi mai sporeşti
Casa, acareturile, banii.
Nu cu săptămânile, cu anii,
De pe-o zi pe alta-mbătrâneşti.
https://blog.revistaderecenzii.com/
Sunt cel mai frumos din oraşul acesta,
Pe străzile pline când ies n-am pereche,
Atât de graţios port inelu-n ureche,
Şi-atât de-nflorite cravata şi vesta.
Sunt cel mai frumos din oraşul acesta.
Născut din incestul luminii cu-amurgul,
Privirile mele dezmiardă genunea,
De mine vorbeşte-n oraş toată lumea,
De mine se teme în taină tot burgul.
Sunt prinţul penumbrelor, eu sunt amurgul…
Nu-i chip să ma scap de priviri pătimaşe,
Prin părul meu vânăt, subţiri, trec ca aţa,
Şi toţi mă întreabă: sunt moartea, sunt viaţa ?
De ce-am ciorapi verzi, pentru ce fes de paşe ?
Şi nu-i chip să scap nici pe străzi mărginaşe…
Panglici, cordeluţe, nimicuri m-acopăr,
Când calc, parcă trec pe pământ de pe-un soclu.
Un ochi (pe cel roz) îl ascund sub monoclu,
Şi-ntregul picior când păşesc îl descopăr,
Dar iute-l acopăr, ca iar să-l descopăr…
Cellalt ochi, (cel galben) îl las să s-amuze
Privind cum se ţin toţi ca scaiul de mine.
Ha ! Ha ! Dac-aţi şti cât vă şade de bine,
Sărind, ţopăind după negrele-mi buze.
Cellalt ochi s-amuză şi-l las să s-amuze.
C-un tainic creion îmi sporesc frumuseţea,
Fac baie în cidru de trei ori pe noapte,
Şi-n loc de scuipat am ceva ca un lapte,
Pantofi cu baretă mi-ajută zvelteţea,
Şi-un drog scos din sânge de scroafă nobleţea.
Toţi dinţii din gură pudraţi mi-s cu aur,
Mijlocul mi-e supt în corset sub cămaşe,
Fumez numai pipe de opiu uriaşe,
Pe braţul meu drept, tatuat-am un taur,
Şi fruntea mi-e-ncinsă cu frunze de laur.
Prin lungile, tainice, unghii vopsite
Umbrela cu cap de pisică rânjeşte,
Şi nu ştiu de ce, când plimbarea-mi prieşte,
Când sunt mulţumit c-am stârnit noi ispite,
Din mine ies limbi şi năpârci otrăvite.
Din mine cresc crengi ca pe pomi, mătăsoase,
Şi însăşi natura atotştiutoare,
Ea însăşi nu ştie ce sunt: om sau floare ?
Sau numai un turn rătăcit între case,
Un turn de pe care cad pietre preţioase.
Sunt cel mai frumos din oraşul acesta,
Pe străzile pline când ies n-am pereche,
Atât de graţios port inelu-n ureche,
Şi-atât de-nflorite cravata şi vesta.
Sunt cel mai frumos din oraşul acesta.
https://blog.revistaderecenzii.com/
Același loc iubit umbrești
Și-un colț de cer întreg cuprinzi,
Nuc falnic, strajă din povești,
Dasupra casei părintești
Aceleași crăngi întinzi…
De veacuri fruntea nu ți-o temi,
Ții piept cînd vin furtuni năval —
O, de-ai putea să mai rechemi
La poala ta și-acele vremi
De trai patriarhal !
Acel șirag de mîndre veri
De cari mi-aduc aminte-abea,
Asemeni unor dragi păreri
Ce-au legănat în mîngăieri
Copilăria mea…
O, de-ai putea să mai aduni
Alaiul de copii vioi
Ce-n horă se-nvîrteau nebuni
Și toamna făureau cununi
Din veștedele-ți foi !
Dar unde-s brudnicii[1] copii
Și unde-s rîsetele lor ?…
Potecile-au rămas pustii
Și-i năpădit de bălării
Pustiul din pridvor…
De mult s-au risipit și-acei
Bătrîni ce-n umbră ți-au stătut
La sfaturi cu părinții mei,
Și frunza ce-o călcară ei
Țărînă s-a făcut !
Străjer măreț, mai ți-amintești ?…
Tu singur, încă neînfrînt,
De-amar de ani adăpostești
Ruina casei părintești
Pe care azi o cînt !
Trap
https://blog.revistaderecenzii.com/
Măgarul au văzut pe o privighetoare.
— Prieteno, i-au zis, mă rog să mă asculți:
Eu tot am auzit o vorbă de la mulți,
Că tu întru cântări ești meșteriță mare,
Și iată, acum vreu
De iscusința ta să judec singur eu.
Iar buna păsăruică, pornită spre cântare,
Când liniștit, abia
În sine ciripea,
Când tare șuiera,
Când glasu-i tremura,
Apoi, prin dulcea ei strigare,
Întru a dragostei cei gingașe plecare
Pe amorașul său chema,
Și rediul desfătat, cântarea-i răsuna;
Iar lumea ascultând
Tăcea și se mira.
Măgarul însă de pământ
S-au rezemat cu fruntea,
Și au răcnit așa: „Tu versuri ai plăcute,
Dar când ai asculta
Cucoșul de la noi, mai bine ai cânta.”
Acestea auzind în suflet s-au jignit
Acea privighetoare
Și de atunci au contenit
Pentru măgari a sa cântare.
Dumnezeu să ne ferească
De judecata măgărească.