https://blog.revistaderecenzii.com
Mai multe lighioane, locuind într-o vale,
Erau des vătămate d-un iute rîu vecin,
Care, ieșind cu zgomot din malurile sale,
Strica vizunii, cuiburi, și traiul lor cel lin.
https://blog.revistaderecenzii.com
Poezia este ochiul care plânge.
Ea este umărul care plânge,
ochiul umărului care plânge.
Ea este mâna care plânge,
ochiul mâinii care plânge.
Ea este țapa care plânge,
ochiul călcâiului care plânge.
O voi, prieteni,
poezia nu este lacrimă
ea este însuși plânsul,
plânsul unui ochi neinventat,
lacrima ochiului
celui care trebuie să fie frumos,
lacrima celui care trebuie să fie fericit.
https://blog.revistaderecenzii.com
Deși ar merita osteneala, totuși să nu se aștepte că voi povesti amănunțit și într-o manieră pitorească tot ce am parcurs, văzut, simțit și gândit între 15 octombrie 1927 – data plecării mele din Paris – și 15 februarie 1929, data înapoierii mele. Nu-mi este cu putință, din mai multe motive, dintre care cel mai puternic este acela că nu mai mă trage inima s-o fac. Am plecat acolo cu gânduri și elanuri, cari s-au prăbușit pe drum.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Plin de bucurie mare,
Oarecine îmi spunea
C-a vândut din întâmplare
Și cu un preț de mirare
Un cal prost ce el avea:
„Căci bietul cumpărător,
Zicea el, s-a înșelat
Și puțin cunoscător
Orice i-am cerut mi-a dat.”
La acestea ce să-i zic?
Atunci n-am răspuns nimic:
Dar peste puține zile îl văz, însă furios,
Și-mi strigă: „Nu știi, frate, un mișel, un ticălos,
Ce semăna om de treabă, fără milă m-a-nșelat.
Mi-a vândut o sticlă proastă drept un diamant curat;
Cum ți se pare aceasta?” „Zău, așa cum mi-a părut
Întâmplarea de deunăzi cu calul ce ai vândut.”
https://blog.revistaderecenzii.com
Din nou mă sprijin numai de cuvinte
Nu e nici o muzică să izbucnească din osul nimănui
Şi nici sufletul nu are în sine liniştea potrivită orelor fericite legănate în adaosul de alcool blând.
Şi nici prietenul cel puternic şi apropiat tristeţilor şi marilor idei.
Şi nici femeia credincioasă
că o bătrână vulpe gravidă şi atotştiutoare
în amănunţitele treburi ale câmpiei.
Şi nici îngerul tatuat cu hărţi,
nici unul
nu este de faţă.
Numai cuvintele, numai ele preaputin doritele, –
că nişte mercenari nervoşi
îmi urmăresc gestul inimii amorţind,
jetul privirii pulverizând
imaginile tradiţionale ale lumii mele
alergând sub ramuri, înotând în mare levitand în aerul plin de simunuri
https://blog.revistaderecenzii.com
Isprăvise liceul.
De mult nu mai ședea în brațele uliței, de mult nu se mai juca pe ea. Era mare. Acum pășea pe uliță, și atât: drumeț.
Dorul de pribegie zvâcnea în el ca avântul mării în pânzele unui însuflețit catarg îngândurându-i ochii, bombănindu-i fruntea, fluturându-i visurile, aplecându-i tinerețea spre viață.
În mersul ei spre casa noastră, ulița nu mai avea tovarăș: era o albie secată.
https://blog.revistaderecenzii.com
Deunazi un văcar de sat
Catârului i-a atârnat
Salba de clopoței,
Numindu-l el îngrijitor
Şi înainte mergător
Ciredei de viței.
Însă curând s-a-ncredințat
Ca s-a făcut mare păcat
Cu bietul dobitoc,
Care, cât s-a simțit
Aşa împodobit,
Strigă: „O, ce noroc!
În sfârşit, iata-ma chemat
La gradul ce am meritat.
Meritul meu recunoscut
De lumea toată e văzut.
Acum de sus am să tratez
Soiul dobitocesc;
Pe nimeni nu mai salutez,
Căci prea mă umilesc.“
Aşa zicând, aşa făcu,
Şi plin de îngâmfare
El clopoțeii începu
Să-i sune foarte tare;
Aşa de tare îi sună,
Căt mintea i sa răsturnă;
Şi el care june fiind
Trecea de cam smintit,
Acum mai mult îmbătrânind
De tot a-nnebunit.
https://blog.revistaderecenzii.com
Lui Alexandru Macedonski
Aceleași veșnici primăveri,
Aceleași toamne îndoliate;
Aceleași flori mirositoare
Și frunze pale, ruginite;
Aceleași zile monotone
Și melodii obositoare –
Ați veștejit în noi iubirea
Și fantezia creatoare!
https://blog.revistaderecenzii.com
Într-un sat odată erau doi oameni pe care îi chema la fel.
Pe amândoi îi chema Klaus; unul însă avea patru cai, iar celălalt numai un cal. Ca să-i poată deosebi unul de celălalt, lumea spunea aceluia care avea patru cai Klaus cel mare, iar aceluia care avea numai un cal, Klaus cel mic. Și acum ascultați ce li s-a întâmplat:
Klaus cel mic trebuia să are toată săptămâna pentru Klaus cel mare și să-i împrumute calul pe care-l avea, pe urmă Klaus cel mare îl ajuta cu cei patru cai ai lui, dar numai o dată pe săptămână, și anume duminica. Ce mai pocnea din bici Klaus cel mic mânând cinci cai! O zi întreagă, toți erau ca și cum ar fi fost ai lui! Soarele strălucea și toate clopotele din clopotniță chemau lumea la biserică. Oamenii erau toți gătiți de sărbătoare și se duceau cu cartea de rugăciuni subsuoară s-asculte predica și toți se uitau la Klaus cel mic, care ara cu cinci cai, și Klaus era așa de mândru, încât iar pocnea din bici și striga: „Hi, căluții mei!”
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
A venit îngerul şi mi-a spus:
– Nu vrei să cumperi un câine?
Eu nu am fost în stare să-i răspund.
Cuvintele pe care i le-aş fi putut striga erau
lătrătoare.
– Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul, ţinând în braţe
inima mea
lătrătoare,
dând din stânga ca dintr-o coadă.
– Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul
în timp ce inima mea
dădea din sânge ca dintr-o coadă.