Anul 1858 a trecut în niște adevarate friguri politice: nu mai auzeai vorbind deck de Unire, de alegere de domn, de domn pămîntean și de domn străin, de Mihalache Sturdza, de beizade Grigore, de Kogălniceanu, de caimacami și de căimăcămie. În acea toamnă văzut-am, la sînul mamei, cea dintăi cocardă în trei culori. Îi fusese trimesă din Iași de cătră nu mai știu ce prietenă, prin Place, consulul francez, care venise la o vînătoare de urși ce o dădea tata.
O văz limpede, așa cum era. Naltă, uscățivă, cu părul alb și creț, cu ochii căprui, cu gura strânsă și cu buza de sus crestată în dinți de pieptene, de la nas în jos.
Din neam de conți, el cunoștea deplin Vioara, dansul, muzica, vorbea Franceza și Toscana; e un chin Pân-o deprinzi, căci și-n Italia Etrusca pură se vorbea puțin; Era și critic musical, era Spectacolul strigând doar: ”seccatura!” Și om de teatru și dădea de-a dura
Gospodăria lui Ștefan cel Mare, ocrotită-n afară de gloria celei mai înțelepte vitejii, și-n lăuntru întemeiată pe-o țărănime cinstită, puternică și mândră, se năruie mai anevoie sub șirul de urmași slabi, ca ș-n Muntenia lui Mircea, zburdalnici și risipitori avutului de-a gata.
Bogdan, în care-și pusese Ștefan toată nădejdea, se arată stăpânit mai mult de patimile tinereții lui, decât de grijile țării. Șase ani se războiește cu polonii, pentru că nu-l vrea de bărbat sora craiului Sigismund. Și numai când îl năpădesc tătarii și-și vede țara la aman, își aduce aminte de sfatul cel înțelept al părintelui său, și trimite grabnic un sol al închinării, cu cincizeci de pungi de bani sultanului Selim. În ce tărie și cinste își îngrădise Ștefan țara, se lămurește din însuși cuprinsul împărătesc:
Deunăzi un văcar de sat Catîrului i-a atîrnat Salbă de clopoței, Numindu-l el îngrijitor Și înainte mergător Ciredei de viței. Însă curînd s-a-ncredințat Că ș-a făcut mare păcat
Catîrul unui părinte Cu proastele lui cuvinte Noblețea își lăuda, Zicînd fără încetare Că de o virtute mare Exempluri mumă-sa da, Că ea a fost la războaie, Că la cutare bătaie Singură a biruit, Și că l-a ei privire, Oricare om cu simțire De tot rămînea uimit; De aceea se cuvine Oamenii să i se-nchine, Domnul catîr socotea; Și uitînd a sa rea stare, Părinteasca naintare La lumină tot scotea. Dar cum se sfîrși noblețea? Cînd îi veni bătrînețea. La rîșniță el fu pus, Unde, prost, în scăpătare, De tatăl său, măgar mare, El aminte și-a adus.
Toate silințele marelui Ștefan de-a smulge Muntenia din vâltoarea în care intrase au rămas zadarnice. Lăcomia de bani a turcilor, mereu ațâțată de bogățiile țării ce părea a nu mai avea sfârșit, își găsise un minunat ajutor în dușmănia dintre cele două vițe domnitoare ale Munteniei — Basarabeștii și Drăculeștii. Când a închis Ștefan ochii, în Țara Muntenească era domn, Radu al IV-lea, fiul și urmașul lui Vlad Călugărul. Evlavios ca și tatăl său, își închină bisericii întreaga lui domnie de aproape paisprezece ani. Își aduse sfătuitor pe bătrânul Nifon, care fusese patriarh la Constantinopol. De când stăpâneau turcii sfânta cetate, călugării greci împânzeau lumea, în căutarea unei îngrădiri mai bune. Mulți veniră cu Nifon și în țara lui Radu și, găsind aici îndestulare și largă dărnicie de la toți, nu numai că nu s-au mai îndurat să plece, dar au scris de le-au mai venit și alți frați și tovarăși în acest binecuvântat pământ al făgăduinței. Nifon, mitropolitul, în urma unei neînțelegeri cu domnul, își scutură papucii în poarta Târgoviștei și plecă, blestemând cu foc țara, din care ieșea încărcat de daruri și de bani.
„Pune pieptul la hotare Ca un zid de apărare”. (Cântec vechi)
Din jos de Suceava, pe Siret, la locul ce-i zice Direptate stau adunați, ca-n zilele marilor judecăți domnești, boierii țării, curtenii toți și fețele bisericești cu Mitropolitul Teoctist în frunte, și norod mult de prin sate, întru întâmpinarea domnului celui nou. Aici e „primirea”; aici se oprește cu arcașii lui cel ce de două ori și-a biruit vrăjmașul. Aici descalecă întâi feciorul lui Bogdan și, ridicând spre mulțimea care-l privește cu drag, frumoșii lui ochi albaștri, întreabă cu acea dulce sfială ce stă așa de bine unui viteaz, de este cu voia tuturor să le fie el domn. Și toți într-un glas îi răspund: „În mulți ani de la Dumnezeu să domnești!”
Mai multe lighioane, locuind într-o vale, Erau des vătămate d-un iute rîu vecin, Care, ieșind cu zgomot din malurile sale, Strica vizunii, cuiburi, și traiul lor cel lin. Ele dar s-adunară Și mult se consultară, Ce fel ar putea face, Și prin care mijloace Stavilă ar opune L-acea înecăciune. „Frați — zise un castor, Zidar de soiul lui — Eu asta socotesc, De mi-eți da ajutor, Să m-apuc să clădesc Zid tare de pămînt și apei să-l opui.“ — „Bravo! bine-ai gîndit, Strigară toți pe loc; Ești patriot vestit Și mare dobitoc.“ Castorul încîntat, Făr-a mai zăbovi, S-apucă de lucrat, Dar nu fu ajutat, Și pre rău izbuti, Căci rîul furios, De multe ploi umflat, Izbi ș-azvîrli jos Pămîntul înălțat. Atunci ceilalți fugînd Pe meșter blestemau Și toți îl defăimau Zicînd: „Ce ticălos, El a pricinuit Răul ce s-a-ntîmplat, Pentru că a cercat, În neroada-i dorință, Lucru peste putință; Eu l-am povățuit, Dar nu m-a ascultat, Și de aceea noi Tragem aste nevoi“.
Adeseaori virtutea așa se prețuiește: Orice nobilă faptă, orice dreaptă-ncercare, Pentru-al mulțimei bine ș-a țărei apărare, Mișeii o defaimă, daca nu izbutește.
