— Ia vin-încoace, măi nepoate! Dar ce te-ai cufundat acolo-n socotele; Vino de vezi aice un negustor cât poate
La cazuri, știi, mai grele. Cunoști tu cea bucată de-aba, de molii roasă, Și putredă, și groasă, Ei bine, Dumnezeu Trimise-un nătărău
Și iată bănișorii că-mi sunt acuma-n palmă, Pe-un lucru făr’ de seamă. — Așa poate să fie, răspunse cel chemat, Dar, unchiule, ești înșelat, Că tu monedă falsă pe marfă ai luat.
Așa diplomația înșeală și se-nșeală, Așa mai mulți din oameni, mic de la mare fură; Cu osebire numai, că unii nu au gură
Ei, acuma de unde pornim, Alecule? întrebă primul-procuror cu o îngrijorare pe care zadarnic se silea să o ascundă.
— De la început, stimate domnule prim’, mormăi judecătorul de instrucție Babulea, ironic și sigur de sine, ca și când el de mult ar fi avut în buzunar dezlegarea tainei.
Un zmeu cu-o coadă lungă și cu-o zbârnâitoare De tot răsunătoare, Văzându-se odată sub nouri ridicat, La fluturul din vale, acestea au strigat:
— Zburdalnică ființă! Tu, care toată ziua cu-atâta ușurință, Te-alungi tot după flori, De ce nu cutezi oare să te ridici ca mine, Să răspândești în aer miroase și fiori? Căci în întinsul spațiu abia te mai zăresc. — O, nu-ți mai fie milă, lui fluturul îi zice. Eu soarta-ți n-o doresc.
Tu zbori legat, Eu liber mă desfătez aice De flori înconjurat. A ta zbârnâitură e șărlătănerie; Chiar starea ta atârnă de vânt și de copii;
În fine, tu ești jucărie, Iar eu sunt dintre vii.
Așa și între oameni sunt șarlatani, sunt zmei, Ce zbârnâiesc, se-nalță cât vântul lor le bate; Iar cum a lui suflare ori stă, ori se abate,
Îl amețise Podoleanu cu tânguirile. De cum a intrat, l-a luat într-un colț și nu i-a mai dat drumul. Ca să poată pleca, a fost silit să inventeze o minciună, altfel, prietenul său l-ar fi oprit toată noaptea să-i ilustreze cum a ajuns să-și izgonească azi la prânz nevasta, după șapte ani de căsnicie fericită. Lui Barbu Spătaru, medic tânăr, cu o situație materială mulțumitoare, însurat de trei ani cu o femeie frumoasă, blândă și inteligentă, poveștile cu gelozii i se păreau în general puțin comice. Înțelegea gelozia și ca un cariu în inimă, cu toate că el însuși n-o experimentase, dar n-o admitea ca explozie tragică în viața unui om civilizat. Numai primitivii rămân incapabili să-și domine pasiunile. Criminalii din gelozie n-au fost niciodată inteligenți… Mai bine de două ore a ascultat pe Podoleanu, care, din trei în trei fraze, regreta că n-a ucis-o. Îl compătimea pentru că îl vedea suferind aievea. În același timp, însă, îl încerca un zâmbet straniu, prin care ar fi vrut să-și exprime tăcut propria-i siguranță.
O tabără de care mergea la târg cu oale A unui neguțător. El însuși cu-ngrijire le conducea în cale, Sperând de Moși s-adune folos însemnător; Dar trebuia să treacă o renumită vale, La care cărăușii-ndată ce-au sosit,
Așa s-au sfătuit: Ca să pogoare valea, pe rând, încet, cu minte; Iar carul după urmă să facă înainte,
Căci boii ce-l purtau, Deprinși fiind și maturi, mai vrednici s-arătau;
Și în adevăr, carul mergea încet, ca gândul Cel încercat de grije și frământat de ani.
Dar o pereche de juncani A căror venea rândul, Pe boii bine învățați Îi criticau de moarte: — Uitați-vă, boi lăudați!
Vedeți — ziceau — neghiobii, un car nu știu să poarte, Ia uite la Boțolan! Se târâie ca broasca… Ia vezi alde Prian În jug cum tot se lasă; Ar vrea din el să iasă. O, Doamne! Și ce boi! Cu ce renume mare! Mai bine ar căra gunoi,
Sau ar ședea la bragă, pe somn și pe mâncare… Ia să ne vadă și pe noi!.. Cu-așa ocări, juncanii pornesc cu carul lor; Dar greutatea îi apasă; Ei să oprească vor, Și-n dreapta se cam lasă;
Apoi, de la o culme, la stânga-n loc cârmesc, O culcă drept pe fugă, cât le lua piciorul, Răstoarnă oalele… și în râpă se opresc…
Încât neguțătorul, Cu mâinile crucișe, la hârburi se uita Și foarte greu ofta.
Eu nu știu cum s-a întâmplat, Țiu mult cu viitorul, Căci de trecut m-am săturat Și nu-i păstrez amorul;
Dar vreau s-arăt la unii noi, Cum ei în timpuri grele La alții văd numai noroi Și numai fapte rele; Iar când s-apucă singuri ei De trebi, ca oameni grei, Răstoarnă carul drept de râpă Și tot încă mai țipă.
Era atât de amărât, că strângea umbrela subțioară, deși ploua cu găleata. Adus puțin de spinare, pălăria trasă pe ochi, pardesiul fluturat de vântul tăios care vâltora neîncetat firele de ploaie, mergea grăbit pe trotuarul lunecos, mormăind în răstimpuri:
Două muște sprintenele În țări străine porneau Și pe albină cu ele Cam astfel o îmbiau: — Hai să mergem, surioară! Papagalii toți ne-au spus Că pe-acolo-i numai vară, Soarele n-are apus. Libertatea predomnește În tot ce-i viețuitori Și dreptatea nu scutește Nici de muști-ucigători. Iar aice… oh! ce soartă! Să trăiești în țara ta, Aci vie, aci moartă, Fără a te desfăta. Păiajenii pe la țară În mreajă ne potopesc; Iar prin târguri, peste vară, Ca pe dușmani ne gonesc. Apărători, rea hârtie, Toate s-au descoperit; Vii să guști din farfurie Și pe loc te-ai otrăvit. La mezelicuri capace S-au răspândit de ajuns; Apoi răul ce ne face Paharul cu miere uns!.. — Cale bună, muști, de-aice! Le zise albina lor. Eu rămân, căci sunt ferice Și în țară-mi voi să mor. Pămîntenii, mic și mare, Ai mei faguri toți iubesc; Și pentru-a mea bunăstare, Vara, iarna, îngrijesc. Iar voi, oriunde vă-ți duce, Dacă și-n acele țări Vreun bine nu-ți aduce, Nu veți afla desfătări.
Acel ce pentru-a lui țară În faptă face folos, Orice rău îl împresoară, Nu o lasă bucuros; Iar acel ce nu lucrează La edificiul comun Singur se expatriază, Căci nimic nu face bun.
