Corabia asta-i din lemn de şato, şi copastiile din lemn de magnolie, Muzicanţi cu flaute-n giuvaiericale şi cu cimpoaie de aur O umplu rânduri-rânduri, dintr-o parte-n alta şi vinul nostru Ajunge prisoselnic pentru-o mie de cupe. Ducem cu noi cântăreţe, ne duce şuvoiul apei la vale, Totuşi Sihastrul are nevoie Drept cal de-un cocostârc galben şi toţi vâslaşii noştri Ar lua-o pe urma pescăruşilor albi sau i-ar călări. Cu soarele şi luna de pe el atârnă Poemul în proză al lui Kuţu.
Vladislav, fiul lui Alexandru Basarab, pleacă din Făgăraș cu ceata lui de arcași după ce mai întâi dă foc satului și Mănăstirii Tălmaciu unde-și aveau așezarea urmașii contelui Conrad — vechiul dușman al Basarabiei. El se pogoară la Câmpulung, și de-acolo trece la Curtea de Argeș, unde ia sceptrul și grijile domniei.
Bursucului îi venise rîndul și el să domnească Peste un pogon de tufe, în pădurea părintească, Pe marginea unei ape. Rigatul îi era mic Și acei ce îl văzură Toți într-o unire zic Că nu era alt nimic Decît o miniatură. Dar riga voiajase, Și-n streinătate-aflase Că un bursuc domnitor, Ce va să-și facă un nume Mare și faimos în lume, E neapărat dator Să ia un tron de mărire, Să dea porunci pe ostire, Chiar de n-ar avea soldați, Căci astfel obișnuiesc Toți acei care domnesc, Duci sau regi sau împărați. Așa el și slobozi Patru ordine de zi Într-acest chip redijate: „Către armiile noastre de linie și de mare, Cavalerii, infanterii și-artileriei ușoare, Poruncim… și celelalte.“ O poruncă din acestea, nu știu cum s-a întîmplat, De vînt a fost aruncată În țara învecinată, Unde domnea leopardul; acest domn s-a îngrijat Văzînd că bursucul are Armie așa de mare; Spre a fi încă mai sigur, el într-acolo porni Pe ministru Dinafară, pe vulpe, și-i porunci Să saluteze pe prințul, dar în taină-a spiona Și a trage cu urechea, dar mai ales a afla Cum merg trebile p-acolo, cît e de primejdios Și cîtă armie ține vecinul său cel păros. Sfîrșindu-se ambasada, vulpea înapoi veni, Se înfățîșă la curte, se închină și vorbi: „Porunca am împlinit; Cu ochii-mi le-am văzut toate, Și poți dormi liniștit, Fără să ai griji deșarte, Căci toate acele armii de linie și de mare, Cavalerii, infanterii și artilerii ușoare Nu sînt alt, poți fi prea sigur, pestrițule împărat, Decît un soldat pe apă și o luntre pe uscat.“
Vanitatea e mic vițiu, dar cu bună-ncredințare, Ea adesea ne expune la ridicol foarte mare.
„Însă nu puțină mirare este la toți câți scriu de aceasta, nici la câți bine vor socoti de acești români cum s-au ținut și au stătut până astăzi așa, păzindu-și și limba, și cum au putut și pot și pământurile acestea locuiesc, care aceasta la puține limbi și neamuri se vede; și mai vârtos atâtea roduri de oameni străine și barbare peste dânșii au dat și au stricat, carii peste alții așa dând nici numele, nici alt nimic nu se mai știe, nici nu se mai pomenește de aceia.”Spătarul N. Milescu — Cei dintâi voievozi
…Am avut norocul de a cunoaște pe Angel Demetriescu de demult. Mi-a fost profesor și mai în urmă amic. Și amiciția nu mi-a șters nici o clipă respectul cuvenit profesorului.
Îl văz pe catedră. Și eu sunt mic, slab, palid, cu un păr… cu un păr… și acum parcă tresar, ca să nu mă întrebe: „Cînd tăiem pădurea?” în mijlocul clasei. E nalt, drept, c-o redingotă neagră, cu pantalonii fumurii; impozant; niște ochi albaștri-deschiși, și luminoși, și iuți, și cuprinzători. În acești ochi, o comandă în contra căreia nimeni nu poate rezista. Din acești ochi, frumoși și clari, pornesc priviri… Ce curios… aceste priviri îți ridică mînele în sus cînd sunt pătate de cerneală, îți pornesc inima în bătăi puternice cînd nu prea știi lecția, îți dau cîte un bici de fiori cînd te știi vinovat și te apucă de la ceafă, ca un clește puternic, și te apasă în jos, în genuchi, cînd meriți pedeapsă. Suntem niște jucării sub aceste priviri…
Doi catâri călătoreau Și-n desagii lor duceau Unul ceapă de câmpie, Altul bani de visterie Cest din urmă, îngâmfat Că-i de aur încărcat, Chiar de șelile-i apasă, Nu vra sarcina s-o lasă. Mândru calcă, parcă-i leu, Și suna un zurgălău. Când deodată, din tufari, Iesă o ceată de tâlhari. Toți la cel catâr dau bustă Ce ducea de aur soamă, De urechi îl prind, de soamă, Alți împung și-l bat c-o fustă. Încât bietul, gemând foarte, Zice: Oare asta-i soarte Carea mi s-au giuruit Pe ist drum când m-au pornit? Al meu soț ce cară ceapă Fericit de daună scapă, Dar eu, făr de agiutori, În bataie, aleu, mor! Iar catârul celalalt Zis-au: Vere, totdeauna Pe copaciul mai înalt Darmă repede fortuna; De-ai fi șerb la un cepari, Iar nu casă de dinari, La os teafăr și la piele N-ai păți aceste rele Când eu în săracul trai Voi să pasc în pace scai!
