https://blog.revistaderecenzii.com/
Copiii cutreierau voioși via părăginită. Un șir, ținându-se cu amândouă mâinile de mijloc, se încolăcea, strigând de frică să nu-i înhațe „mama-gaia”. Fetele începuseră „de-a ulciorul”. — Cum dai ulciorul?
— Cum îl vezi,cu ochii verzi,ș-o lingură de păsat,să nu zacă de vărsat.
https://blog.revistaderecenzii.com/
Între unguri și bulgari. Frații Asan și Împărăția Romano-Bulgară. Năvălirea tătarilor
De pe la sfârșitul sutei a patra, marea împărăție romană e desfăcută în două. În partea de apus, cu scaunul la Roma, au năvălit germanii, — în partea răsăriteană cu scaunul la Constantinopol, au năvălit slavii. Neamurile celelalte de barbari se mistuie cu încetul, ca apele fără matcă, pe care le soarbe pământul. Lumea creștină e ruptă și ea în două: biserica de Apus — catolică — sub ascultarea Papei de la Roma, și biserica de Răsărit — ortodoxă — sub ascultarea Patriarhului de la Constantinopol. La anul 679 bulgarii se așează de partea cealaltă a Dunării, între Balcani și Marea Neagră, peste slavi și se contopesc cu ei. În a doua jumătate a veacului al nouălea trec, cu regele lor Boris, la legea creștinească. Șovăiesc la început, vreo doi-trei ani, între biserica de Apus și cea de Răsărit. Frații Metodiu și Chiril, trimiși să răspândească învățăturile lui Hristos la popoarele slave, alcătuiesc un alfabet nou — alfabetul chirilic de mai târziu — și scriu cărți slavonești pentru slujba bisericească. Sub înlăturarea acestor mari și neobosiți apostoli ai neamurilor slave, bulgarii rămân de-al binelea creștini „pravoslavnici”, legați de patriarhia din Constantinopol.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Alba de mesteacăn
Sub fereastra mea
Cu omăt se-mbracă-n
Argintiu de stea.
Din voal subțire
Printre timpii groși
Își răsfiră fire
Ciucurii pufoși.
Stă cuprinsă-n vise
Și-n tăceri târzii
Strălucesc aprinse
Stele aurii.
Iară zarea-nceată
Rotind cercuri moi
Îi presoară-n pleată
Fulgii noi și noi.
Traducere V. Bragagiu
Sursa: https://poetii-nostri.ro/serghei-esenin-alba-de-mesteacan–traducere-vbragagiu-poezie-id-6634/
https://blog.revistaderecenzii.com/
Mulți francezi subțiri mărturisesc, unii se și laudă, că n’au văzut Muzeul Louvre decât pe dinafară. De altfel se zice că Louvrul e o distracție duminicală gratuită pentru poporul parisian, locul de învățătură ieftină și intuitivă pentru străinii naivi, ca germanii, sau ignoranți, ca americanii, și în sfârșit, pentru lumea buna, depozitul de obiecte învechite și nevândute al marelui magazin cu același nume de peste drum.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Valea se strimta mereu. Dealurile se apropiau, creșteau, își îndreptau șalele înverzite de păduri, clătinându-se agale ca niște uriași bătrâni ce înfruntă bătrânețea. Someșul fugea printre picioarele lor, rostogolindu-se peste bolovanii din cale, mugind parcă l-ar fi alungat o arătare spăimântătoare.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Am iubit-o…
Era micuță, și albă, și gingașă, și blândă… Buzele ei zâmbeau mereu, mereu, dar zâmbetul îi părea adumbrit de o melancolie stranie, care-i lăcrima veșnic în ochii albaștri, gânditori. Șapte ani n-am observat tristețea sufletului ei! N-am vrut, sau n-am putut? Nu știu… Când am descoperit-o, însă, era prea târziu. Până atunci parcă umblasem cu ochii închiși, orbiți sau îmbătați de fericire… Fericire! Fericire! Cumplită e uneori îmbrățișarea fericirii!
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
În clipa când ieși pe poarta ministerului, se repezi la dânsul un pici funinginit și zdrențăros, vestindu-i desperat „ediția specială, tragerea loteriei statului”.
„îmi sare norocul în cale!” își zise Ion Mititelu, cuprins îndată de o tulburare ciudată.
— Băiete! Ia dă-ncoace…
Nu putu sfârși. Emoția îl strângea de gât, îi stinse glasul. Dădu gologanul și luă foaia, tremurând ca o fată când îi vine un pețitor. Avu atunci un moment de șovăire vrând să-și arunce ochii, să vază dacă… Dar își stăpâni repede curiozitatea, gândindu-se că se cuvine să împartă cu nevastă-sa și bucuria cea mare, precum împarte de atâția amar de ani toate mizeriile, îndoi frumos ziarul, îl vârî cu băgare de seamă în buzunar și porni spre casă cu fața strălucitoare de sudoare și de nădejde.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
Își pierde credința despota păpușă[1],
Ascuns, căci jurnalul îi ține-o mătușă
Ce zice c-aduce cu plată prea multă:
O rîde, n-o crede oricin-o ascultă.
Toți strig cînd văd moda d-aici că ea poartă,
Văz haina strămoșii d-un veac ce e moartă.
Păpușă de Moloh, la Paris, ce se scoate pe toată luna și poruncește scornirea hainilor după a ei voie la Europa întreagă (n.a.)
https://blog.revistaderecenzii.com/
În micul port cosmopolit de la gura Dunării se obișnuiește, ca și în marile centre americane, să se numească străzile cu numere. Patru străzi nesfârșite taie în lung îngusta limbă de nisip care desparte fluviul de baltă. O fășie de pământ între două mări. De o parte oglinda argintie a Mării Negre, din care soarele se ridică, de altă parte pânza aurie a mării stufului din Deltă, în care soarele se culcă. Împărăția largă a sângeroșilor țânțari statornici și leagănul strâmt al lacomelor lăcuste călătoare.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com/
În lumea cea veche și frumoasă a basmelor, când scriitorul și cetitorul storcea din fiecare poveste oricât de neînsemnată „morala”, frumoasele flori ale povestirilor le strângeau în buchete mâini binevoitoare, și poveștile n-aveau numai savoare, dar și miere dulce mângâietoare. Azi e mai anevoios să culegi flori așa de blânde și sentimentale, căci vitrinele scriitorilor sunt pline cu orhidee și alte flori cu mirosuri exotice îmbătătoare. Totuși, uneori ți-e dor de vremile frumoase de demult, de poveștile frumoase de demult și de morala care zâmbește cu gingășie, care e în același timp blândă și cochetă.
Continuă să citești