https://blog.revistaderecenzii.com/

Deasupra unei sihle dese
În nemișcare și mister,
Mieluță bălă, luna iese
Să pască iarbă de pe cer.

Cu cornu furișat prin bercuri,
Ea-mpunge tăul cristalin,
Iar apa-nfiorată-n cercuri
Și țărmu-l clatină puțin.

Pe-ntinsul cotropit de verde,
Mălinu-ncins de vâlvătăi
Tămâia lanced și-o pierde
Pe măguri, dincolo de văi.

O, stepa mea cu fiscal deasă,
Tu cu oblimea ta ne furi,
Dar și pe tine te apasă
Tristeți de smârc și sărături.


Traducere Ioanichie Olteanu

Sursa: https://poetii-nostri.ro/serghei-esenin-deasupra-unei-sihle-dese-poezie-id-16168/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Trad. de I. L. Caragiale

Multă vreme Moartea Roșie bântuise ținutul. Nicicând mai fatală și mai îngrozitoare ciumă. Avatarul ei era sângele — roșala și grețoșenia sângelui. Dureri de junghiuri, amețeală vârtejoasă, apoi sudori peste sudori, și topirea ființei. Pete stacojii pe trup, mai ales pe obraz, denunțau lumii victima, ca lumea să fugă nebună de groază refuzându-i orice ajutor, orice simpatie. Năvala, mersul și sfârșitul boalei — toate în mai puțin de un ceas.

https://blog.revistaderecenzii.com/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Pe cât a fost Mircea de mare prin înțelepciunea și prin vitejia lui, pe cât a fost el de puternic ca domn și ca ostaș, pe atât a fost el de puternic ca domn și ca ostaș, — pe atât sunt de slabi și de netrebnici feciorii și nepoții lui, care, nevăzând în domnie decât farmecul deșertăciuni, sunt, fără să-și dea seamă, cei mai răi și mai stricători vrăjmași al țării ș-ai neamului lor. Ocrotiți unii de unguri, alții de turci, ei rup în două și boierimea și oastea țării sfarmă vechile datini care-ngrădeau dintru început rândul la domnie, și, orbecăind, cu mâinile mânjite de sânge frățesc, trec prin vremile acelea tulburi, aci târându-se, aci asmuțiți, îmbrânciți mai mult de viclenia altora decât de patimile lor, spre o biată coroană care, de cele mai multe ori, cade în cap cu tot.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Stă-ntr-însa Evanoe,
O casă durată nu de mână-omenească,
Ci dincolo de cărări lumeşti, undeva departe
Deasupra, împrejur, înăuntru e răspândit aurul;
Pereţi şi ciudate coridoare – din aur sunt şi ele.
Şi-am văzut-o pe Doamna mea în lumina soarelui,
Păru-i era răsfirat în jur, un snop de aripi,
Iar soarele roşu, îndărătul a toate.
Şi-am văzut-o acolo în casa ei,
Cu şase mari safire de-a-lungul peretelui,
Cu rochia toată din aur palid,
Joasă, c-o garnitură pân-la genunchi.
Sunt multe-ncăperi şi toate de aur
Cu pereţi lucraţi adânc în email,
În metal forjat; şi prin roşiatica piatră
Anume cizelată, năvăleşte lumina aurie.
Aici vin din prea mare dragoste de dânsa,
Iată adorarea cu care ador
Mă-nseninează şi sunt în ea puteri
Care, de sufletu-i aprinse,
Dărâmă cei patru pereţi statornici ai timpului.

traducere de Ion Caraion

Sursa: https://poetii-nostri.ro/ezra-pound-casa-splendoarei-poezie-id-3846/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Un om avînd un armăsar
Îl înhamă la jug
C-o vită de măgar
Și cu un bou de plug.
Boul fiind sacat,
La un picior rănit,
Măgarul nenvățat
Și prea rău nărăvit,
Stăpînul lor, din car,
Striga, plesnea-n zadar;
Calul se asvîrlea,
Dar boul îl oprea,
Măgarul îl lovea,
Și carul nu mergea.
„Prea rău i-ai potrivit“,
Zice un trecător.
„Ești foarte amăgit,
Domnule privitor —
Răspunse omul — eu
Lumea am vizitat,
Și, daca vrei să știi,
Într-însa am aflat
Multe dregătorii
Tot astfel întocmite ca atelajul meu.“

(„Păcală“, 17 septembrie 1860)

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Atelajul_eterogen

https://blog.revistaderecenzii.com/

Sfârșitul veacului al XIV-lea aruncă un nou vrăjmaș și, cu el, un lung șir de primejdii în calea neamului românesc. Prăvălite din aceleași mari pustiuri ale Asiei, valurile potopului musulman sparg, de la cele dintâi izbituri, putredele zăgazuri ale împărăției bizantine și, în mai puțin de-o jumătate de veac, îneacă aproape toată peninsula balcanică. Cine să li se împotrivească? Popoarele din răsăritul Europei trăiesc într-o veșnică dezbinare, și nici acum, când văd apropierea acestui cumplit vrăjmaș al tuturor creștinilor, nu contenesc de a se sfâșia între ele.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Bogdan-Vodă, sub sceptrul căruia erau acum uniți toți micii cneji ai Moldovei, moare către sfârșitul anului 1365 și e înmormântat în biserica de la Rădăuți, zidită de el. Lațcu, fiul și urmașul lui, e un suflet slab, nepregătit pentru greutățile domniei. Oastea e împuținată și ostenită de-atâtea lupte. Țara, de-abia înjghebată, e șubredă încă în alcătuirile ei din lăuntru, și din afară n-are nici un sprijin de nicăieri. Iar ungurii mereu îi calcă hotarele, asmuțiți de Papa de la Roma. Ca să mai adoarmă dușmănia asta veche, Lațcu se lasă ademenit de sfaturile călugărilor latini, ce furnicau prin târgurile Moldovei, și trece la închinarea bisericii din Apus. Papa-i trimite binecuvântarea lui. Un episcopat catolic se înființează în târgul Siret, unde cel dintâi episcop e un polon, Andrei din Cracovia. Contenesc luptele la hotar. Oamenii își lucrează ogoarele în pace. Dar la domnul lepădat de lege poporul și fruntașii țării se uită ca la un străin. Lațcu moarte în 1373. De la el nu rămân feciori, ci numai o fiică, Anastasia, pe care-o ia în căsătorie olteanul Roman, lăstar din ramura Mușatinilor, înrudită cu Basarabii.

https://blog.revistaderecenzii.com/

din Kitai

– după Rihaku, secolul 8 al erei noastre –

Corabia asta-i din lemn de şato, şi copastiile
din lemn de magnolie,
Muzicanţi cu flaute-n giuvaiericale
şi cu cimpoaie de aur
O umplu rânduri-rânduri, dintr-o parte-n alta
şi vinul nostru
Ajunge prisoselnic pentru-o mie de cupe.
Ducem cu noi cântăreţe, ne duce şuvoiul apei la vale,
Totuşi Sihastrul are nevoie
Drept cal de-un cocostârc galben şi toţi vâslaşii noştri
Ar lua-o pe urma pescăruşilor albi sau i-ar călări.
Cu soarele şi luna de pe el atârnă
Poemul în proză al lui Kuţu.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Vladislav, fiul lui Alexandru Basarab, pleacă din Făgăraș cu ceata lui de arcași după ce mai întâi dă foc satului și Mănăstirii Tălmaciu unde-și aveau așezarea urmașii contelui Conrad — vechiul dușman al Basarabiei. El se pogoară la Câmpulung, și de-acolo trece la Curtea de Argeș, unde ia sceptrul și grijile domniei.