https://blog.revistaderecenzii.com/

În via părăginită, iarbă grasă acoperă răzoarele cu o pânză smălțuită cu flori. Parc-ar fi scuturat cineva bidinele muiate în roșu, galben și albastru pe deasupra câmpiei dintre „casele pustii” și gropile de nisip.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Cosmin așteaptă pe doi prieteni. E singur, la o masa rotundă, în grădina „Costandin”. Cu capul rezemat în mâna dreaptă, privește fără a clipi. Nici „băieții” care gonesc cu farfurii, sticle și pahare, nici mulțimea zgomotoasă și lacomă nu-i tulbură privirea melancolică.

https://blog.revistaderecenzii.com/

O!
Zei!
Îndurați-vă și dați-mi iarăși
Puterea de-a scoate un sunet din flaut.
De câteva zile iubesc iar și-s domic
Să-mi fac cunoscut tuturora secretul.

Vreau toți să ia parte la marea mea taină,
Nici unul străin de ospăț să rămâie.
Vecin sau dușman, călător sau prieten
Să freamăte toți când s-apropie ora.

Priviti-o și voi!
Nu-i așa că-i frumoasă?
Că trupul ei zvelt e ușor ca o coardă,
Că-n buze zdrobiți, nu-i așa,
Curg întruna
Ciorchini nevăzuți plini cu must și cu sânge.

Doi miei nou născuți i se joacă pe umeri
Și doi porumbei de pe piept stau să-i zboare.
Cu ciocul întins ciugulesc din cămașă
Privirile mele – grăunțe senzuale.

Ca
Procris, cea veșnic ucisă de soare.
De câte ori ochii spre cer și-i înalță
Ți-e teamă să nu
se prefacă în rouă,
Aâît de suavă și gingașă este.

Ah!
Cum vă deplâng că voi nu-i puteți strânge
Ca mine, cu palmele leneșe, sânii.
Că umerii ei nu-i puteți, ca și mine,
Desface ușor de sub acul mantilei.

Ah!
Cum vă deplâng că voi n-aveți prilejul
Să știți gustul buzelor ei parfumate,
Să beți ca și mine sărutul ei aprig
Și-n joc să-i cunoașteți dulceața făpturii.

Sau mai ales noaptea, când ceața se lasă
Și pântecul ei nu vedeți cum se-ndoaie.
O!
Zei,
Dați-mi numai atâta putere
Această-ndoire s-o cânt, nu mai multă.

De-ați ști cât de netedă-i ea n-ați mai râde,
De-ați ști cum alunecă palma când trece
Pe șoldul ei alb n-ați mai sta la-ndoială
Să-ntindeți pe lira mea struna dorită.

Dar voi stați!
Și singur alerg prin dumbravă
Și nimeni n-ascultă sărmanul meu cântec.
Nici ea măcar, ea pentru care de-o vreme
Nici masă nu am, nici culcuș, nici odihnă.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Toate silințele marelui Ștefan de-a smulge Muntenia din vâltoarea în care intrase au rămas zadarnice. Lăcomia de bani a turcilor, mereu ațâțată de bogățiile țării ce părea a nu mai avea sfârșit, își găsise un minunat ajutor în dușmănia dintre cele două vițe domnitoare ale Munteniei — Basarabeștii și Drăculeștii. Când a închis Ștefan ochii, în Țara Muntenească era domn, Radu al IV-lea, fiul și urmașul lui Vlad Călugărul. Evlavios ca și tatăl său, își închină bisericii întreaga lui domnie de aproape paisprezece ani. Își aduse sfătuitor pe bătrânul Nifon, care fusese patriarh la Constantinopol. De când stăpâneau turcii sfânta cetate, călugării greci împânzeau lumea, în căutarea unei îngrădiri mai bune. Mulți veniră cu Nifon și în țara lui Radu și, găsind aici îndestulare și largă dărnicie de la toți, nu numai că nu s-au mai îndurat să plece, dar au scris de le-au mai venit și alți frați și tovarăși în acest binecuvântat pământ al făgăduinței. Nifon, mitropolitul, în urma unei neînțelegeri cu domnul, își scutură papucii în poarta Târgoviștei și plecă, blestemând cu foc țara, din care ieșea încărcat de daruri și de bani.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Dincolo de „Crucea de piatră”, d-a stânga Șoselei Vitanului, se ridică biserica „Sfânta Troița”. Mândrețe de biserică. Cu zugrăveli, pe dinăuntru și pe dinafară, cum arar se mai pomenesc numai la bisericile din vechime. Dar de asculți la troițeni, mai cu seamă la cei bătrâni, te apucă amețelile când încep ei să-și ridice biserica în slava cerului. Mă rog, nu au atâtea degete la amândouă mânile câte minuni se află în sfântul locaș. Și când se încurcă, se fac foc bătrânii troițeni; ba își mușcă degetele la numărătoare, căci iată, cum au apucat ei să numere minunile: ridică amândouă mâinile în dreptul ochilor, ți le vâră sub nas cu degetele răsfirate, apoi la fiece laudă zice a la mână” și moaie câte un deget în gură. La înfierbânțeală, uită că degetele sunt ale lor, și le mușcă, și vorba se preface în supărare, supărarea în ceartă și cearta în gâlceavă. Cum să cază ei la învoială?… Fiecare vrea să laude și să numere numai cum vrea el, iar nu cum laudă și numără ceilalți. De cumva nu ești din partea locului, trei-patru bătrâni – care de obicei ascultă, cu gurile căscate și cu șepcile pe ceafă, la cântecele copiilor din școala vestitului dascăl Nicuță cum te-or zări, te simt, ca niște copoi, că ești străin, că n-ai mai văzut biserica lor. Își freacă mânile; tușesc; își dreg glasul; apoi, rara-rara, cu niște pași lungi și semeți, îți ies înainte, îți caută prilej de vorbă, toți cu aceleași cuvinte, cu aceeași tărăgănire de glas și cu capul dat pe spate:

https://blog.revistaderecenzii.com/

Vitrinele librăriilor, chioșcurile, toate sunt pline de opere proaspete apărute de sub presă. Întâlnești o sumă de nume de autori, pe care nici nu-i bănuiai că există. Toți fac gură, toți țipă, copertele apar din ce în ce mai fantastice, mai urlătoare, mai atrăgătoare.
Numai de unul nu se mai aude, parc-ar fi dispărut de mult: e Caragiale. Și fiindcă socotesc că el n-a pierit decât în aparență, vreau să vă dau noutăți despre dânsul.
L-am întâlnit și mai ieri. Același. Cu veșnicii ochelari, care îl ajută să nu vadă pe oameni tocmai așa cum sunt, cu veșnicu-i zâmbet ironic, în care se oglindește el întreg, Caragiale se arată aproape tot cum l-ați cunoscut odinioară. A mai încărunțit puțin, dar nu s-a schimbat mult.

https://blog.revistaderecenzii.com/

„Pune pieptul la hotare Ca un zid de apărare”. (Cântec vechi)

Din jos de Suceava, pe Siret, la locul ce-i zice Direptate stau adunați, ca-n zilele marilor judecăți domnești, boierii țării, curtenii toți și fețele bisericești cu Mitropolitul Teoctist în frunte, și norod mult de prin sate, întru întâmpinarea domnului celui nou. Aici e „primirea”; aici se oprește cu arcașii lui cel ce de două ori și-a biruit vrăjmașul. Aici descalecă întâi feciorul lui Bogdan și, ridicând spre mulțimea care-l privește cu drag, frumoșii lui ochi albaștri, întreabă cu acea dulce sfială ce stă așa de bine unui viteaz, de este cu voia tuturor să le fie el domn. Și toți într-un glas îi răspund: „În mulți ani de la Dumnezeu să domnești!”

https://blog.revistaderecenzii.com/

Iubite amice,

Alaltăseară, pornind de la gara ta, adormisem adânc, legănat de valurile ascuțite ale liniilor de fier Strussberg; trei locuri de o parte a vagonului erau la dispoziția capului și picioarelor mele; când, pe la miezul nopții, mă simții scuturat de o mână viguroasă: era conductorul care intervenea în favorul dreptului bine plătit al unui călător îmbarcat la Mărășești; recunoscui dreptatea invocată și mă ghemuiam în limitele tichetului meu, căutând să apuc de picior somnul ce fugea, când aud un glas care se îngâna în scuze pentru supărarea ce-mi adusese și mă silea să răspund, ca om binecrescut, la asemenea politeță prin cuvintele banale: ‘Nu face nimica, domnule’, ‘Eram deștept’, ‘Sunt foarte bine’, ‘Nu dormeam’, ‘Erai în dreptul dumitale’ etc.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Leul, lupul, vulpea și câinele odat’,
Ca niște buni vecini, s-au fost alcătuit,

Cu toții întrunit,
Să umble la vânat:

Și ce vor căpăta să-mpartă măsurat.
Se-ntâmplă dar, că vulpea-ntâi
Un cerb frumos au prins,
Și adunând pe toți ai săi,
Spre jertfă l-au întins.
— Acuma e treaba mea, băieți,
Le zise leul lor.
Voi trebui numai să vedeți
Cum eu împart ușor.

Și despicând îndat’ pe cerb în patru părți,
Au zis: „Aceste sunt frățeștile bucăți.
Și iată: cea întâi e partea mea de frate;
A doua, pe drept ca unui leu se cade;
Ș-acea a treia tot mie se cuvine,
Precum voi știți prea bine.
Iar de a patra, oricare s-ar atinge,
Pe loc îl voi învinge.”

https://blog.revistaderecenzii.com/

Din ziua când am citit scrisoarea către Horace,
Doream, de s-ar fi putut, toată sfiala să las,
Să-ți scriu pe un ton măreț, cât de măreț s-ar putea,
Și să-ți pornesc un bilet lucrat în fabrica mea.
Dar auzeam că voi, poeți, scriitori vestiți,
Îndată ce ați murit, vă faceți cam neciopliți,
Cam groși, necivilizați; și, drept să spui, mă temeam
Să nu-mi întorci un răspuns mai aspru decât doream:
Răspuns ca acel ce zici că-n anul trecut ți-a dat,
Din partea lui Boileau, un secretar nenvățat.
Aicea ca și la voi se află mulți nătărăi,
Care s-ar da bucuros că sunt secretari ai tăi.
Cu toate-acestea acum dorința mea o ascult;
Respectul numelui tău nu mă oprește mai mult,
Și pare-ți bine sau rău, slobod din partea mea ești.
Nu cercetez dacă-n rai, dacă în iad locuiești,
La ce fel de munci, pedepse, păcatele-ți te-au supus
Și dacă în lungi frigări dracii acolo te-au pus.
Sunt sigur că sfinții toți asupră-ți au reclamat,
Și chiar de nu-i fi prăjit, ești negreșit afumat.
Trebile acolo-n iad nu merg c-aici pe pământ,
Unde păgâni sau creștini cu toții la au loc sfânt,
Unde vedem fericiți pe cei mai mari păcătoși,
Și soarele luminând pe răi ca pe credincioși;
Faptele-acolo ne pun la locul drept meritat.