https://blog.revistaderecenzii.com/

De-ai privi marea vr’odată
În vreme ce’i tulburată
Cu cumplită grozăvie,
Ș’ăi vede-o cum se bate
De malurile ei tote
Isbindu-se cu mânie…
Și prin ea o luntrișoră
Ce de valuri se’mpresoră
Ivindu-se câte-odată,
Și ‘n midzloc un om ce plânge
Care mâinile își frânge.
Cu un țipet plin de jale…
Morte vede, și nu fuge…
Mâini întinde și n’ajunge…
Ci învie ‘n amăgele: –
Fire-ar ore cu putință
Se nu simți vr’o umilință,
La acea peire mare?
Și ‘ndoind sălbătăcie
Privire-ai cu bucurie
A omului înnecare?
Nenorocit veslitorul,
Ce’l pedepsesce amorul,
Eu sunt, înaltă stăpână,
Și marea care nu scade…
Este focul ce me arde,
De para ce nu s’alină!

Sursa: https://poetii-nostri.ro/costache-conachi-de-ai-privi-marea-vrodata-poezie-id-23976/

https://blog.revistaderecenzii.com/

A vorbit şi-a tăcut crîngul de aur
Cu glasul lui de mesteacăn, uşure.
Nici o părere de rău nu mai au
Cocorii, în slăvi, peste pădure.
Ce să regreţi? Sîntem călători –
Trecem, intrăm şi părăsim casa.
Visează cînepa la cei duşi

Şi luna pe baltă licărindu-şi mătasea.
În mijlocul cîmpiei stau singur,
Vîntul duce cocorii mai departe.
Gîndesc la vesela tinereţe
Dar nu-mi pare rău de trecut, nici demomie.

Nu-mi pare rău de anii risipiţi în zadar,
Floarea liliachie a sufletului păleşte.
în grădină arde rugul unui măceş roşu
Şi acest rug pe nimeni nu încălzeşte.

Ciorchinii măceşului nu vor arde.
Iarba nu va pieri fiindcă a îngălbenit.
Ca pomul care-şi pierde în tăcere frunzele

Cuvintele triste mi le pierd covîrşit.
Cîndva, dacă timpul măturîndu-mi slovele,
Le va aduna-netrebnic tezaur
Spuneţi atîta vorbit şi a tăcut
Cu dulcele-i glas crângul de aur.

Vol. Moscova cârciumărească

Traducerea Zaharia Stancu

Sursa: https://poetii-nostri.ro/serghei-esenin-crangul-de-aur-poezie-id-9981/

https://blog.revistaderecenzii.com/

— Ia seama, Popescule, zise șeful circumscripției, un om cât o prăjină, cu nasul ascuțit și cu mustățile mânioase, că ești de serviciu! Ții minte ordinul domnului prefect?… Ori l-ai uitat?… La ora unu toate localurile de noapte vor fi închise… La unu, toate!… Ia seama, va să zică…

— Am înțeles, don șef! răspunse subcomisarul militărește, adăogând apoi mai familiar: Puteți dormi liniștit, că doar sunt polițist vechi și mă cunoașteți…

https://blog.revistaderecenzii.com/

Pe uliță-n plimbare
Doi trecători mergeau

Și o întrevorbire de cuviință mare
Ei serios țineau.

Când, iată de la căsuță
Un cățeluș sfrijit
Asupra lor s-au repezit;

Țah, țah, țah, țah, și altă în urma lui hăituță.
Apoi căței, căței,
Mulțime — știți ca ei…

Încât unul din oameni acum vrea să găsească
Vrun bulgăre sau piatră, cățeii să-ngrozească.
— Astâmpără-te, frate, îi zice celălalt.

Au doar n-ai mai aflat
A câinilor natură?
Jaluzi, ei orice văd

De fire mai aleasă, acolo se repăd
Și nu mai tac din gură,
Iar tu păzește-ți drumul, mergi drept ca un român.
Ei latră și rămân.

Și între oameni este rău’ jaluzia:
Ea-i sor’ cu dușmănia.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Vorbesc cu mine însumi, cum aş vorbi c-un frate
Întors rănit din lupta cu zilele de ieri,
Şi parcă tot nu-mi vine să cred că n-am dreptate –
Că El şi Eu nu suntem decât acelaşi frate,
Şi-aceeaşi rană-i doare pe ambii scutieri.

https://blog.revistaderecenzii.com/

— Hector s-a bătut cu un câine turbat! mă întâmpinară copiii când intrai pe poartă, cu vădită mândrie că paznicul casei noastre din capul satului a săvârșit o mare vitejie.

— Nu se poate!… Când?

— Ba, zău, s-a bătut… Pe la amiazi… Uite-l colo cum șade de pleoștit!

Lângă cotețul de găini, clinele stătea nemișcat, cu ochii îndreptați spre mine, posomoriți. Îl chemai. Se ridică șovăind și se apropie. Șchiopăta puțin, Blana-i albă era scărmănată și murdărită de colb. Dădu din coadă de două ori și apoi se ghemui iar în mijlocul ogrăzii, și-și linse piciorul dinapoi, rănit.

https://blog.revistaderecenzii.com/

În vremile trecute o jupâneasă mare
Născu un făt-frumos.
Copilul cât se poate era de sănătos;
Dar pentru ca să aibă mai bună căutare,
Cucoana două mance pe lângă dâns’ ținea

Și singură-l hrănea.
Cu astfel de mijloace credea pe-atunci oricare
Că pruncul va ajunge un urieș sub soare.
El însă deodată trăia mai mult sugând,
Căci mancele și muma mi-l îndopau pe rând,
Încât după o vreme așa îl ghiftuise,
Că copilașul gingaș de tot se bolnăvise.
Mai-mai era să moară, dar soarta l-au scutit.
Iar într-o zi când muma de-acasă au lipsit,
Lăsând femei și mance de cuconaș să cate,
Ca prin un farmec ele se-mprăștiară toate,
Și, rămânând copilul în leagăn singurel,

Se răsturnă din el…
Chiu, țipete prin casă se auzeau de-ndată.
Boierul, supărat,
Veni să vază singur pe prunc cu capul spart.
El într-o plecare pe gânduri afundat,
Rosti așa cuvinte: „Că mance de prisos,
Oricum, și-n orice stare, n-aduc vreun folos”.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Drumul fură gândul serii pe meleaguri
Crengile din crânguri albăstresc ușor,
Iar bătrâna casă, cu fălci tari de praguri,
Mestecă-al tăcerii miez mirositor.

Blândul frig tomnatic lin se furișează,
Rebegind în curte șira de ovăz.
Blond, la geamul vânăt un copil veghează
Și-I scânteie jocul ciorilor în văz.

Cuprinzând hogeagul, fumu-și ia avântul,
Verde dintr-o sobă roză izvorând.
Cineva nu-i și cu buze subțiri vântul
Despre el șoptește-n noapte dispărând.
Cineva cu talpa n-o să mai strivească
Frunzele și iarba leneșelor văi.
Înecat, oftatul colo-n piept se cască
Și sărută clonțul sumbrei cucuvăi.

Noaptea crește. Grajdul somn tăcut înmoaie.
Drumul alb mijește gol printer copaci.
Și duios suspină galbenele paie,
Atârnând din umbra pașnicelor vaci.

1916

Traducere George Lesnea

Sursa: https://poetii-nostri.ro/serghei-esenin-drumul-fura-gandul-serii-pe-meleaguri-poezie-id-21212/

https://blog.revistaderecenzii.com/

— Trăiți! murmură ordonanța, cu o bucurie respectoasă când căpitanul Turcoman îi porunci să strângă de grabă toate catrafusele căci diseară pleacă amândoi acasă, în concediu.

Cele câteva ceasuri, până să pornească la Iași singurul tren, i se părură o veșnicie căpitanului care stătea pe ghimpi. Dorul și nerăbdarea îl chinuiau. Astfel tresări de mulțumire când locotenentul Cojocel veni să-i țină de urât înainte de plecare. Mai ales că locotenentul avea să-l și înlocuiască până la întoarcere.

https://blog.revistaderecenzii.com/

— Merge iute, zău nu-i șagă,
Spre pieire, lumea-ntreagă.

Merge, merge, se tot duce,
Spre pieire au pornit,
Zi ce merge, rău ne-aduce
Rău, tot rău, fără sfârșit.
Astfel în mizantropie

Un bondar se căina,
Stând pe-o creangă de scumpie
Ce la vânt se legăna.

Și zicea el: „Zău, nu-i șagă,
Se tot schimbă lumea-ntreagă.

Când gândesc la vremi trecute,
Când tot vesel eu umblam,
Cu albine mult plăcute
Prin văzduh mă legănam
Și-n petreceri amoroase,
Într-un dulce bâzâit,
Zi și noapte răcoroasă
Petreceam necontenit!

Dar, vai mie, zău nu-i șagă,
Se tot schimbă lumea-ntreagă.

Tot zburam dincolo-ncoace,
Păream tare printre-albini;
Vezi, pe-atunci, la dobitoace
Încă roza n-avea spini.
Dar acum s-au schimbat toate,
Eu de jale sunt pătruns.
Vremi mai rele nici se poate.
Vai, ce vreme am ajuns!

Merge iute, zău nu-i șagă,
Spre pieire lumea-ntreagă.

Vrun bondar să mai vezi încă
Că-i iubit, că-i curtenit
Și degeaba că mănâncă,

Făr’ să fi agonisit,
Vrun bondar să bâzâiască,
Niște suave, dulci cântări;
Și pe-albini să răsplătească
De-a lor muncă prin plăceri!
Merge iute, zău nu-i șagă,
Spre pieire lumea-ntreagă.

Vai, nu-i bine, zău nu-mi place.
Bondărimea s-a sfârșit,
Peste dealuri nu-ș ce-aș face,
Să mă duc necontenit.
Spun c-acolo se găsește
Bondar mândru cântător,
Ce tot încă bâzâiește
Al său viers fermecător.
Merge iute, zău nu-i șagă,
Spre pieire lumea-ntreagă!”

— Moș uncheș— zise-o albină –
Zău, greșești, de tot greșești!
De-amor viața încă-i plină,
Bătrân ești și n-o simțești.
Dar el, în mizantropie,
Ne-ncetat se căina,
El pe creanga de scumpie
Bâzâind tot repeta:

— Merge iute, zău nu-i șagă,
Spre pieire lumea-ntreagă.