https://blog.revistaderecenzii.com/

Crangul drag, pe limba-i de mesteacan,
m-a facut altminteri sa gandesc.
Tristi cocori, in carduri lungi cand pleaca,
nu regreta ca ne parasesc.

https://blog.revistaderecenzii.com/

În miercurea aceea de iunie am fost abătut, fără niciun motiv, toată ziua. Mă deșteptasem de dimineață cu o neliniște vagă în suflet și cu un simțământ de apăsare plumburie. Pe urmă, din când în când, aveam senzația că o mână imaterială îmi strânge inima ca într-un clește, rărindu-i și încetinindu-i palpitațiile, până aproape să le oprească. Atunci, apoi, mă cuprindea o spaimă mare și mi se părea că o primejdie se pregătea undeva să se năpustească asupră-mi.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Deși n-am darul de ghicit,
Văzând însă pe flutur pe lângă lumânare,
Prezicerea-mi îndată își are-a ei urmare:

Că el nu scapă nepârlit!
Aceasta-i o asemănare,

Din care cititorii pe samă-și vor opri
Cât bunele lor simțuri în parte vor dori.
Iar eu aud adese iertând întâi greșală
Sub nume de o glumă, de cuget trecător;
O! toate trec pe lume, dar fapta rea-i fatală,
De-a ei ademenire nu poți scăpa ușor.

Judecătorul care
La-ntâia lunecare

Vrea cugetul s-adoarmă cu pilda unor alți…
Să știi că-n mârșăvie va-ntrece pe ceilalți.
Un cămătar ce-odată luă pe an dobândă
Cât capete e-n stare pe tatăl său să vândă.
Un avocat ce crede să facă negrul alb
După a mea părere are moral cam slab.

Un june crescut bine,
Dar prea-ncântat de sine,

În oarba-i îngâmfare pe loc e cap stricat.
O jună frumușică ce curte nu primește,
Mai mult însă cu unul prin unghiuri șopotește

Și e nepăsătoare către al său bărbat…
Se află pe un luciu oricând de-alunecat.
Acela care-i place tot intrigi să adune,
Umblând din casă-n casă, le-nvață de minune,
Dar mai târziu… Văd însă că sporul de vorbit
M-ar da de gol la lume că am îmbătrânit,
Căci vremea către toamnă se face mai ploioasă,
Iar vârsta naintată de vorbă bucuroasă.
Să las dar alte pilde și fabula să-mi spun,
Așa precum mi-au spus-o și mie un om bun.

La heleșteu, nu mare, în unda-i acea lină,
De caracudă plină,
Cu undițe băieții și leneșii din sat
Chitici de toată mâna undea neîncetat.
Unditul, ca și pânda, vrea mai ales răbdare…
De multe ori pescarul în lungă așteptare
La legănânda plută se uită neclintit:

Ea piere; el smucește
Și-n loc să tragă pește,

Se-ncredințează numai că nada i-a lipsit:
Chiticul de sub mână îi și făcu răpire.
Astfel un chitic sprinten, sumeț din a lui fire,
Cam înșela adese și pe pescarii mei.
Dar nu-i trecu prea multe; căci într-o zi, când ei
Undeau întru răbdare, chiticul se-ncântase

Și caracude mii
În preajmă-i adunase:

— Uitați-vă — le zise — cum stau delaolaltă
O nadă… două… trii…
L-al patrulea… adio, prea fericita baltă

Și toți chiticii vii!

Așa el adevărul târziu l-au priceput:
Că de ademenire să fugi la început.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Garduri vechi, urzici îngălbenite,
Iată locul, locul meu străbun!
S-au pitit sub veştede răchite,
Izbele sărmanului cătun.

Peste câmpul plin de iarbă deasă,
Lângă iazul cu lumina-n punţi,
Tolăneşte-o cale nisipoasă:
Drumul spre Siberia şi munţi.

Prins de zări se clăbuceşte fumul,
Din pământul împânzit de ruşi.
Oameni frânţi, prin pulbere bat drumul,
Oameni prinşi în lanţuri şi-n cătuşi.

Toţi sînt hoţi şi ucigaşi din fire;
Cum au fost pe lume sorociţi.
Îndrăgit-am trista lor privire
Şi obrajii traşi şi scofâlciţi.

Mult rău fac din bine ucigaşii,
Inimile lor nu se prefac.
Dar se strâmbă feţele şi paşii,
Buzele sînt vinete şi tac.

Şi pe mine-un tainic gând mă-ndeamnă,
Răsărit, aşa de undeva…
Ca şi eu, într-un apus de toamnă,
Să-mi împlânt cuţitu-n cineva.

Ca şi eu, prin vântul nesfârşirii,
Pe-acest drum glodos şi mohorât,
Îngrădind tristeţea osândirii,
Să fiu dus cu un juvăţ de gât.

Şi atunci când zâmbet voi încinge,
Peste toate cele ce-au rămas,
Ploile şi apele vor linge
Urmele pe care-am să le las.

traducerea George Lesnea

Sursa: https://poetii-nostri.ro/serghei-esenin-garduri-vechi-urzici-ingalbenite-poezie-id-5710/

https://blog.revistaderecenzii.com/

1

— Gaz!… Hai gaz!… Am sosit cu gaz! mormăi Șulăm intrând, cu cobilița pe umăr, în curtea avocatului Miliță Dogaru.

Portița de fier se închise singură în urma lui. Duzii bătrâni, străjerii porții, își întindeau umbrele pe prundișul curat, care scârțâia umed subt bocancii scorojiți. În mijlocul curții, casa veche, văruită de curând și cu coperișul de tinichea nouă, se scălda încă somnoroasă în bătaia Soarelui de dimineață, sclipind și scânteind raze albe în toate geamurile… Șulăm ocoli cu băgare de seamă treptele de piatră și se îndreptă spre fund, până la ușa bucătăriei, unde, lăsându-și jos bidoanele pline și așezându-le binișor, ca să nu se răstoarne, repetă mai dulce și trăgănat:

https://blog.revistaderecenzii.com/

Țăranul între vitișoare
Avea și o căpriță.
El o numea leliță,

Îi da adese tăricioare.
Și bine o ținea.
Ea însă un nărav avea:

De câte ori țăranul intra pe zi în casă,
Căprița după dânsul pe-o laviță sărea,

Apoi și peste masă…
Stăpânu-i suferea,
Căci aștepta să vadă

Curând, pe lângă capră, și o frumoasă iadă
(Iar unde omul este pe cale de sporit

Oricare suferință
O poartă, mulțumit,
Vânând a lui dorință.)

Nu după multă vreme ieduța se născu.
De aldămaș țăranul la crâșmă petrecu.

Dar când napoi se-ntoarse,
Văzând cum sare iada de pe bordei pe casă,
El a bufnit de râs,
Și în proverb a zis:
— Căprița sare masa,

Ieduța — casa!
E prea adevărat,
Că vițiul din născare
Nu e vindecat,

Și a naturii lege își are-a ei lucrare,
Iar mie-mi place când
Aud pe-un fiu cu minte cam astfel rezonând:
„Părinților viața, respectul, ascultarea
Le sunt dator; dar totuși în fapte nu doresc
A lor deprinderi rele ca fiu să moștenesc.”

https://blog.revistaderecenzii.com/

Găinuşa-ncet răsare,
Luna-i după Dealu-Mare,
Plânge-un clopot de cioaie, —
Vin ciobanii de la stână, —
Strungăriţele, de mână,
Ascult cântec de cimpoaie
Şi le râde tuturora
Faţă plină, bucălaie,
Cum încep să-nvârtă hora…
— Numai Sandu Copilandru
Nu se prinde-n hora mare.
Cântă jalnică cântare…
Cimpoieru-i ia de veste,
Stă o clipă, hodineşte, —
Schimbă hora-n cânt de jale:
— „Mândră fată, ochişorii,
Ochişorii, obrăjorii‖…
— Se opresc în joc feciorii,
Dumerindu-se deodată.
— Parc-ar vrea să plângă-o fată,
Faţa-i arde vâlvătaie…
Strigă Sandu Copilandru:
„Zi, căprare Niculaie!
Zi, căprare Niculaie!‖
— Şi cum arde focu-n stână
Şi lumin-o buturugă,
Vede baciul că lui Sandu
Îi cad lacrime pe glugă…

Sursa: https://poetii-nostri.ro/octavian-goga-la-stana-poezie-id-13584/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Din lac culege luna scăpatele oglinzi,
Mixandra şi leandrul adormitor răsună.
Prin liniştea-nflorită ce bine-i să colinzi
Aceste locuri pline de răcoroasă lună.

Încolo, hăt departe,-i Bagdadul legendar,
Unde-a cântat odată şi-a râs Şeherezada.
Dar astăzi nu-i mai pasă de norii ce dispar,
De fermecatul freamăt s-a scuturat livada.

Vedeniile unui îndepărtat pământ
Sub iarba funerară zac odihnind cuminte,
Tu nu îi lua în seamă pe cei ce nu mai sunt
Şi nu-ţi surpa privirea pe lespezi de morminte.

Priveşte lung la plaiul de adieri pătruns,
Vezi, buzele-n neştire spre trandafiri te pleacă.
Dă mâna cu vrăjmaşul în inimă ascuns
Şi-ndată fericirea cu viaţa ta se-mpacă.

Trăieşte dacă-ţi place, iubeşte dacă poţi,
Plimbându-te sub lună, fii cu sărutul darnic.
Iar dacă vrei cu morţii amic să te socoti,
Nu-nvenina pe alţii cu somnul lor zadarnic.

Demult Şeherezada cântase-un cântec mic,
Azi frunzele-l îngână cât le ajunge glasul:
Pe-acei ce-n lumea asta nu mai doresc nimic,
De-i întâlneşti, deplânge-i, apoi grăbeşte-ţi pasul.

Sursa: https://poetii-nostri.ro/serghei-esenin-din-lac-culege-luna-scapatele-oglinzi-poezie-id-8860/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Ignat Pascu, directorul proprietății, își smulse, deodată nasul din dosar, parcă i-ar fi căzut în creștetul capului un strop de apă în clocot.

— Dorina! murmură dânsul, trăgând cu urechea. Ce caută nevasta mea la Faranga?

https://blog.revistaderecenzii.com/

În timpul primăverii un tânăr vânător
Ucise-o păsăruică; și prin a lui urmare

Făcu un rău mai mare,
Căci puii ei rămase sărmani în cuibușor!
Abia ieșiți din ouă, goli, cruzi, fără putere,

De-a foamei grea durere
Ei casc din pliscușoare, cer milă piscuind;
Cer hrană ș-aripi calde, pe mumă rechemând;
*

Dar muma nu-i!… Când, iată,
O prea cinstită vulpe pe-acolo se arată
Și de sub cuib începe a predica așa:

— Ce inimă-mpietrită nu s-a înduioșa
Văzând aste ființe atât de neferice!
Voi, păsări ce zburați
În preajmă-le pe-aice,
Cum nu vă îndurați
Ca să le ajutați?..
Tu, cuculeț, vecine?

Tu schimbi acum la pene și oare nu-i mai bine
Să le aduci pe toate în cuibul de orfani?
Tu, ciocârlie dragă, ce cânți a ta plăcere
În leagănu-ți de zefiri… au, doar, nu simți durere
De ticăloasa stare acestor sărăimani?
O! tu, mierlușcă dulce, tu trebui să fii bună.

Zburând pe jos adună
Și adă viermișori
La bieții puișori.
Iar tu, privighetoare,
Ce cu a ta cântare

Ai fermecat o lume… adoarme-i și pre ei
În melodii plăcute, în desfătări de zei.
Cu-așa mijloace bune, cu-a voastră duioșime,

Voi veți asigura
A lor viitorime,
Și când ei vor zbura…
Atunci un vântișor

Făcu să aibă vulpea tiulei pe botișor!..

Acel ce-i bun în faptă, la vorbe nu sporește;
Tăcând el bine face! Iar cel ce te-asurzește
Că de orfani i-e milă, pândindu-i ne-ncetat,

Acela nu-i curat!
Și oamenii, adese, în fapta generoasă
Sunt vulpea cea duioasă.

Note

* Această fabulă au fost compusă la anul 1847 și dedicată unui mare vânător de epitropii, care, ca și vulpea noastră, au smuls ades tiuleile orfanilor, căzuți sub epitropia lui.