https://blog.revistaderecenzii.com

   Pe o cîmpie
        Mare, bogată,
        Urmă odată
        O bătălie
  Aspră, cumplită, neasemănată,
  Încît cadavre nenumărate
  Zăceau grămadă neîngropate.
  Corbii îndată luară știre;
  Lacomi de pradă, ei năvăliră,
        Și cu grăbire
        Aci sosiră.
  Și după ce mîncară, și după ce băură
        Mult sînge, începură
        C-un glas îngrozitor
        Să cînte cina lor.

        Barza cea simțitoare,
        Care pe om iubește
        Și-n preajmă-i se nutrește,
        Văzîndu-i, de departe
        Le strigă: „Cum se poate
        Așa nerușinare?
  E locul pentru cină? e ora de plăcere,
  Pe un pămînt de doliu, în ziua de durere?
        Mumele își plîng fiii;
        Izvorul bogăției,
        Cîmpul, e ruinat,
        Iar voi vă îndopați,
        Și cîntați!“
        — „D-aceasta ne iertați —
        Răspunse deodată,
        Ceata întunecată —
        Omului cît îi place
        Poate fi ruinat,
        Dar noi suntem în pace
        Și mult ne-am îngrășat.“

https://blog.revistaderecenzii.com

O altă auroră în sufletu-mi lucește,
Rază necunoscută d-a altor lumi ziori;
Ochii mi se deschide, și-n ochii mei zâmbește
Ziua zilelor noastre, vecii netrecători.

Veacurile, viața-mi ca nopți se strecurară,
Și-ncovoiat pe groapa-mi o văz că s-a deschis
Și-mi face loc printr-însa să trec preste hotară –
E poarta veciniciei!… și mă deștept din vis!

Fruntea-mi albită toată către pământ se lasă,
Brațele-mi rezemate toiagul meu apasă;
Iar sufletu-mi se-ntoarce și cată înapoi…

O, zile! sau ce nume vouă vi se cuvine?…
Dar ați trecut! ce trece mai mult el nu mai vine.
Era mai dinainte să vă întreb pe voi.

https://blog.revistaderecenzii.com

Spun că-n vara trecută o lișeță ș-o rață,
Ai lebedei de baltă consilieri privați,
Supt președința gîștei s-au strîns de dimineață
Pe lac la Cișmegiu; acolo invitați
Erau din înalt ordin a hotărî în sfat
        O pricină de stat,
Adică prin dezbateri adînc să chibzuiască
Pentru un pește mare, cu ce sos să-l gătească.
        Căci lebăda gîtoasă
        Voia să dea o masă;
Mare le fu gîlceava și lungă convorbirea:
Prezidentul le zise: „Fraților senatori!
        Să lăsăm chibzuirea,
Pricina, cum să vede, e foarte delicată,
Și dup-a mea părere trebuie amînată:
        Veniți mîine în zori.“
Propunerea aceasta cu toți o aplaudară
        Și pentru-ntîia oară
        Pe gîscă lăudară
Pentru a ei ideie, apoi se risipiră
Și a doua zi iară l-același loc veniră.
Pîn-a doua zi însă știți ce s-a întîmplat?
Fiind vară și soare și o căldură mare,
        Peștele s-a stricat
        Și racii l-a mîncat.

Cuvintele-aci scrise să nu vă pară glume;
Consiliuri d-acestea vedem destule-n lume,
        Și la noi mai ales
        Se-ntîmplă foarte des.

(„Reforma“, 18 octombrie 1862)

https://blog.revistaderecenzii.com

Un vulpoi coprins de boală,
La putere foarte prost,
Însă învățat în școală,
Logica știind de rost,
Făcu plan ca să vorbească
Și să predice-n pustii;
Se silea să dovedească,
C-un stil dulce, vorbe mii,
Că cu o simplicitate
Și cu traiul cel cinstit,
Cu năravuri lăudate,
E oricine fericit;
C-astă lume desfrînată
Totdauna ne-amăgește,
Fără a ne da vrodată
Cîte ne făgăduiește.
Dar la buna-i predicare
Nimini nu da ascultare.

https://blog.revistaderecenzii.com

Cînd pisica nu-i acasă…

Doarme dus sfînt’ Niculae
În vestminte argintii,
Dar ce colb e în odaie
Și ce zarvă de copii !

Au rămas stăpîni în casă,
Toată lumea e a lor !
Unu-i cocoțat pe masă,
Altul joacă-ntr-un picior.

https://blog.revistaderecenzii.com

Aură scumpă ce pieptu-mi poartă,
Nume prea dulce ce glăsuiesc.
Și buza-mi, limba-mi se-nsuflețesc,
A vieții mele senina soartă!

Soție bună, îngerul meu,
Tovarăș vecinic, ce-o sfântă lege
Prin vecinici noduri vru să ne lege,
Din doi să facă un singur eu;

https://blog.revistaderecenzii.com

Catîrul unui părinte
Cu proastele lui cuvinte
     Noblețea își lăuda,
Zicînd fără încetare
Că de o virtute mare
     Exempluri mumă-sa da,
Că ea a fost la războaie,
Că la cutare bătaie
     Singură a biruit,
Și că l-a ei privire,
Oricare om cu simțire
     De tot rămînea uimit;
De aceea se cuvine
Oamenii să i se-nchine,
     Domnul catîr socotea;
Și uitînd a sa rea stare,
Părinteasca naintare
     La lumină tot scotea.
Dar cum se sfîrși noblețea?
Cînd îi veni bătrînețea.
     La rîșniță el fu pus,
Unde, prost, în scăpătare,
De tatăl său, măgar mare,
     El aminte și-a adus.

(Ed. 1832)

https://blog.revistaderecenzii.com

Înainte de a ne muta în curtea aceasta, locuisem mulți ani de-a rândul în Comorofca, la două sute de pași de aci. Așa era mama: se muta dintr-un loc, de îndată ce simțea că bârfelile încep să prindă rădăcini. Și încă, în ultimii zece ani, am trecut numai prin două mahalale: dar, când eram mic, se întâmpla să ne mutăm de două, de trei ori pe an.

https://blog.revistaderecenzii.com

Nu-i între inimi vreun zăgaz înalt
Spre-a le opri. Iubirea nu-i iubire
De-şi schimbă focul după celălalt,
Fugară ca fugarul în neştire;
O,nu ! iubirea-i far nezguduit
Ce străjuieşte-n pîclă şi-n furtună,
O stea ce-ndrumă năvi necontenit
Şi care nu se-ntîmplă să apună.
Iubirea nu-i paiaţa Vremii . Ci
O floare dată coasei ei ce-o curmă.
Dar nu păleşte-abia ce-mboboci,
Ea neschimbată şade pîn’ la urmă.
Şi dacă versu-mi minte şi-i greşit
Nimic n-am scris, şi nimeni n-a iubit

https://blog.revistaderecenzii.com

Ion prinse un uliu și, ducându-l acasă,
Îl legă cu o sfoară,
Lângă coteț afară.
De o vecinătate așa primejdioasă
Găini, cocoși și gâște întâi se îngroziră,
Dar cu-ncetul, cu-ncetul se mai obișnuiră,
Începură să vie cât colea să-l privească,
Încă și să-i vorbească.

Uliul cu blândețe le primi pe toate;
Le spuse că se crede din suflet norocit
Pentru vizita-aceasta cu care l-au cinstit.
Dar îi pare rău foarte căci el însuși nu poate
La dumnealor să vie,
Vizita să le-ntoarcă după-a sa datorie.

Mai adăugă însă că dacă dumnealor
Îi vor da ajutor
Ca să poată scăpa,
El le făgăduiește

– Și Dumnezeu cunoaște cum vorba și-o păzește –
Că la orice primejdii va ști a le-ajuta:
Încă din înălțime, el le va da de știre,
Când asupră-le vulpea va face năvălire.

Astă făgăduială
Nu mai lăsă-ndoială;
Și găinile proaste, ce doreau să găsească
Pe cineva destoinic să va să le păzească,
S-apucară de lucru: azi, mâine, se-ncercară,
Și cu ciocuri, cu unghii, abia îl dezlegară.
Uliu-și luă zborul. Dar se întoarse-ndată
Și răpi o găină, pe urmă două, trei,
Pe urmă câte vrei.

„Ce pază este asta? strigă una cu jale,
Vorba măriei tale
Era să ne păzești,
Iar nu să ne jertfești.”

– „O! eu știu foarte bine cuvântul ce v-am dat,
Și ce fel m-am jurat.
Dar când mă juram astfel, eram legat, supus,
Acum însă sunt slobod și vă vorbesc de sus”.

Eu, de-aș fi fost găină, nu l-aș fi slobozit:
Dumnealor au făcut-o și văz că s-au căit.
Uliii sunt cinstiți,
Când sunt nenorociți.