Există sărutări pe care le pronunță singure sentința de iubire condamnatoare, sunt sărutări care se dau cu aspectul sunt sărutări care se dau cu amintire.
Sunt sărutări tăcute, sărutări nobile există sărutări enigmatice, sincere sunt sărutări pe care doar sufletele le dau reciproc există sărutări interzise, adevărat.
Dorul meu zboară spre tine, iubită, porumbel călător spre țările primăverii. În cetatea asta neagră, prăfuită, abia înfloriți, s-au scuturat merii.
Trec zilele ca oamenii rătăciți pe stradă în umbra caselor de mult întunecate. Aici numai la înmormântări e paradă, iar fetele sunt urâte toate, toate!
Nici nu mai cred – gândul de-acum să-ți mai ajungă sub albastrele priviri: aici chiar albatrosul cerului e înecat de fum și bântuie moartea printre trandafiri.
Erau odată un moșneag și-o babă; și moșneagul avea o fată, și baba iar o fată. Fata babei era slută, leneșă, țâfnoasă și rea la inimă; dar, pentru că era fata mamei, se alinta cum s-alintă cioara-n laț, lăsând tot greul pe fata moșneagului. Fata moșneagului însă era frumoasă, harnică, ascultătoare și bună la inimă. Dumnezeu o împodobise cu toate darurile cele bune și frumoase. Dar această fată bună era horopsită și de sora cea de scoarță, și de mama cea vitregă; noroc de la Dumnezeu că era o fată robace și răbdătoare; căci altfel ar fi fost vai ș-amar de pielea ei.
Nu este încă opt. Ștefan Valeriu o știe după bătaia soarelui care n-a ajuns decât până la marginea de jos a șezlongului. O simte cum urcă pe bara de lemn, cum îi învelește degetele, mâna, brațul gol, caldă ca un șal… Va mai trece un timp oarecare – cinci minute, un ceas, o eternitate – și în jurul pleoapelor închise, va fi o pâlpâire albastră, cu vagi dungi de argint. Va fi opt atunci și își va spune fără convingere că trebuie să se ridice. Ca ieri, ca alaltăieri. Dar va rămâne mai departe surâzând la gândul acestui cadran solar, pe care l-a construit din prima zi cu un șezlong și un colț de terasă.
Păstrez în amintire gesturile Acelor ce mi-au dat – ofrandă – apa.
În valea Rio Blanco izvorăşte neastâmpăratul Aconcagua, acolo vroind să beau, m-am repezit la apa unei cascade ce-n şuviţe albe şi îngheţate-şi resfira şuvoiul.
Păstorul unor oi, pe lângă turma sa Avea un cal şi un măgar. Din întâmplare el găseşte o harşa, Cusută tot în fir şi în mărgăritar. Harşaua, precum ştiu acei ce merg călare, Se cade calului spre înfrumuseţare. Păstorul însă-au socotit Că calul e destul de fire-mpodobit Şi au găsit cu cale, Stăpân fiind pe ale sale, Să puie pe măgar harşaua delicată. Dar au ieşit în faptă Că prostul de măgar, nesocotind ce poartă Şi nedeprins a fi-mbrăcat, Cu scumpa lui harşa în bahnă au intrat; S-au tăvălit, s-au răcorit Şi chiar ca un măgar de glod plin au ieşit. Din fabulă e lămurit, Cum că păstorul au greşit, Iar el o da la întâmplare. Eu însă socotesc: că calul, deşi are Nărav de tăvălit când este asudat, Dar nu se bagă-n glod, şi cum s-au ridicat Îndată de pe el tot colbu-i scuturat.
Nu-i bine când pânzarul se-apucă de cusut, Iar croitorul de ţesut. Şi e desigur totdeauna Că cine multe întreprinde Nu scoate-n capăt nici pe una, Ba încă râsul lumii adese îşi aprinde!
Am obosit Și-acum stăm lungiti pe căpițele de fân copt. Bolta cerului a devenit prea vastă Și-acoperă și hărți pe care nu le vedem, Privim prelung, De Pe o coastă, pârâul de frunzișuri negre care curge-n fundul văii. Poșta mică pe șoseaua albă, Bate-n prafu-n loc. Dar ajunge până sus și dincolo de noi, Material ca o salbă, Cu zurgălăii