https://blog.revistaderecenzii.com/

E Sfântul Gheorghe. Soarele se ridică strălucitor, împrăștiind veselie, deschizând florile și inimile.

Tramvaiele, luate cu asalt, treceau împodobite cu verdeață, și midinete, cu pantofi noi, cu buze trandafirii, erau ajutate să se urce de cavaleri galanți, rași, tunși și frezați ultima oră.

https://blog.revistaderecenzii.com/

În a momițelor țară
(Ce mai nu are hotară)
Odată judecătoare
Era o momiță, care
Chibzuia cu scumpătate
Cumpăna cea de dreptate.
Și iată că la momiță
Se arată două mâțe,
Zgâriate, încruntate,
În prigonire de moarte,
Părăsind al lor lăcaș,
Pentr-un bulgăre de caș.
Una strigă: „Socotește!
Cașul eu l-am fost ochit.”
Alta țipă: „Hotărăște!
Cașul eu l-am dobândit.”
— Stați! le zise lor momița.
În cumpăna de dreptate
Se va lămuri ființa
Pricinii de caș urmate.
Apoi cașul drept în două
Rumpându-l ea prea frumos,
Au pus întru amândouă
Cumpene câte un boț.
Dar când cumpăna ridică,
Vede c-o parte-i mai mică;
Mușcă, cearcă, chibzuiește
Și bine nu nimerește.
Acum partea cea mușcată
Nu trăgea ca ceialaltă;
Mușcând iar din acea grea,

Tocmai drept nu nimerea.
Și așa pân-în sfârșit
Tot în cumpene au tras;
Iar mâțele s-au trezit
Că din caș n-au mai rămas.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Momi%C8%9Ba_%C8%99i_dou%C4%83_m%C3%A2%C8%9Be

https://blog.revistaderecenzii.com/

Pe pământul Daciei, în țara asta scumpă, plătită cu atâta sânge, supusă în sfârșit după atâtea jertfe, Traian aduce roiuri proaspete de oameni, din toate părțile întinsei lui împărății, și mai ales din Iliria. Un popor nou se așterne peste sfărâmiturile neamului dac, un nou răsad din vița romană prinde rădăcină în munții și în văile Dunării. Pe ruinele Sarmisegetuzei se ridică Ulpia Traiană, și în scaunul lui Decebal stă acum un cârmuitor împărătesc, „Legatus Augusti”. Minți pricepute și brațe harnice întocmesc țara și-i dau cu totul o altă față. Drumuri largi, pietruite, colindă netezișul câmpiilor și desfundăturile munților. Orașele sunt înzestrate cu băi, cu temple, cu teatre, și prin cetăți se așează oaste. Valuri uriașe de apărare se ridică de-a lungul hotarelor deschise bântuirilor. Brazdă nouă se răstoarnă din pământul în care dorm oasele atâtor viteji, holde îmbelșugate îmbracă văile Dunării. Meșterii se alcătuiesc în bresle. La gropile de aur din munții Ardealului lucrează săpători aduși din Dalmația — aurarii, cea mai aleasă și mai cu vază dintre toate breslele țării. Ostașul roman muncește alături cu băștinașul dac, se-ngrădește cu el în aceeași gospodărie, s-așează la aceeași vatră, își împart bucuriile și durerile, pâinea și sarea sub același acoperământ, și cel ce a biruit ieri cu armele biruie acum cu alcătuirile vieții lui, cu mintea lui luminată, cu limba lui sonoră și limpede — o cucerire înceată, blândă, firească, întinsă fără siluire, primită fără suferință.

https://blog.revistaderecenzii.com/

A fost odată un timp, pe când Molna și Prutul nu făceau hotar între trei țări surori, pe când bourul moldovenesc era singur stăpân pe-o țară largă, îndemănatică, locuită de-un popor ager și drept pământean. De pe atunci, deci, și pănă-n zilele noastre, rămas-a vorba din tată-n fiu cum că un joc de copii se încinsese odinioară pe șesul Trotușului, nu departe de satul Borzești, sub un soare frumos de primăvară. În două taberi era despărțită ceata copiilor: una înfățișa tabăra tătarilor sub comanda lui Gheorghie, un copilandru cu plete negre și cu ochii de mure, iute și neastâmpărat ca Trotușul ce se prăvale de la munți; cealaltă era tabăra moldovenilor sub comanda lui Ștefan, un copilandru cu plete blonde, cu ochii albaștri, gânditori, și cu inimă cutezătoare. Cel dintăi era fiu de țăran, cel de al doilea fiu de domn.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Sub podul Mirabeau, Sena unduie lin
Ca dragostea noastră
Să-mi amintesc că orice-alin
Venea târziu, doar după chin

Bate ora-n alt tărâm
Zile, nopți trec, eu rămân

Stăm mână-n mână, ochi în ochi cu-ardoare
Privindu-ne pe când
În undă, sub arcada acestor mâni răsare
Un cer cu veșnice priviri tremurătoare

Bate ora-n alt tărâm
Zile, nopți trec, eu rămân

Iubirea trece-asemeni undei blânde
Iubirea se duce
Și viața lentă ne pătrunde
Speranța strigă cu priviri flămânde

Bate ora-n alt tărâm
Zile, nopți trec, eu rămân

Curg zilele spre-un alt destin
Nici timpul nu se-ntoarnă-acum
Iubirile nu mai revin
Sub podul Mirabeau, Sena unduie lin

Bate ora-n alt tărâm
Zile, nopți trec, eu rămân.

Sursa: https://www.poezie.ro/index.php/poetry/13942335/Podul_Mirabeau

https://blog.revistaderecenzii.com/

Au trecut optzeci de ani de la nașterea lui Hristos. Dacii, desfăcuți de geți, își au țara lor toată dincoace de Dunăre. Dincolo, până-n mare, e Moesia romană. În fruntea lor stă acum Decebal, om harnic și cu vederi largi, ostaș ager și neînfricoșat în războaie, stăpân hotărât, înzestrat cu toate însușirile unui minunat cârmuitor. Pe tronul Împărăției Romane stă molaticul Domițian, ostaș fricos și om neînsemnat.

https://blog.revistaderecenzii.com/

În sfârșit, iată-mă-s acasă! Cânele Balan sări cel întăi din trăsură și era cât pe ce, în mișcările lui de bucurie, să răstoarne pe baba Ilinca care venea să mă primească în scară. Biata babă Ilinca!… Cum îi sticleau ochii de fericire văzându-mă iarăși sub ocrotirea ei pentru două luni de vacanțe. Ea mă crescuse pe brațe, mă învățase Tatăl nostru și se deprinse a mă privi ca pe copilul ei.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Cînd mergea el pe ulița satului dus de mînă de părintele său, atunci se coteau țărancele între ele șoptindu-se: „Chiar ochii maică-sa”; și cînd de sub amvon sfios și cu inima strînsă își ridica el ochii în sus spre preotul care cuvînta, atunci acesta se oprea o minută părîndu-i-se că revede neagra strălucire a ochilor mamei; și cînd în luptă cu somnul deodată își deschidea el ochii tresărind, atunci bătrîna Cristina, ce ședea lîngă căpătăiul lui, suspina sub povara unei grele amintiri; și cînd tatăl său voia să-l mustre pentru că, de milă, a dat drumul cînelui din lanț, se stăpînea bătrînul zicîndu-și în sine: „Tot ochii ei”.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Ce poate fi mai vesel decât un școlar în vacanțe! Îmi aduc aminte ca acuma, când profesorul mă chemă în salonul de așteptare și-mi dădu o scrisoare a cărei pecete purta niște inițiale binecunoscute mie, și a cărei adresă era scrisă de-o mână asemine binecunoscută mie, mâna prietenului meu. Cu ce strângere de inimă deschisei scrisoarea! Prin ea mi se vestea că Constantin viziteul, o slugă veche și credincioasă, sosise cu trăsura spre a mă duce la moșia părintească pentru timpul vacanțelor. Scrisoarea era scurtă, dar întovărășită de câteva gavanoase cu dulceață, o cutie de rahat și câțiva galbeni de cheltuială pe drum. Prin post-scriptum tatăl-meu îmi zicea să iau sama să nu răcesc.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Tot pe vremurile-acelea, în hotar cu sciții, se-tindea țara tracilor către miazăzi și apus, până-n stâncile Balcanilor -muntele Hemus, cum îi ziceau pe atunci — pragul strălucitului regat al Macedoniei. Popor mare și vrednic în războaie erau tracii, dar desfăcut în neamuri multe, și la prea mulți stăpâni împărțit.