https://blog.revistaderecenzii.com/

E cuminte. Mai ales când doarme. Măicuța o răsfață, tăticul o râzgâie. De aceea e Puia cuminte.

Până mai deunăzi toată ziua se juca și toată noaptea visa că se joacă. Era mama păpușilor. Le îngrijea, le mângâia și le alinta, uneori le și spăla pe obrajii bucălați sau le atârna mâncare printre dinții strânși într-un veșnic zâmbet fără viață. Lucia, Mirela, Toto, Sanda îi dădeau mult de lucru. Le îmbrăca și le dezbrăca, le croia și le cosea mereu haine noi. Pe Toto l-a botezat cu alai; pe Lucia voia s-o mărite și-i și făcuse un trusou complet, bogat ticluit din cele mai variate petece găsite prin sertarele măicuții… înainte de-a fixa însă data nunții, a intervenit un eveniment asemenea unei declarații de război: a bătut la poartă viața, sub forma unei profesoare… Și nunta s-a amânat…

https://blog.revistaderecenzii.com/

Un urs văzând pe-un pădurar
De meserie cam butnar

Cum cercuri îndoiește
Și în avut sporește;

A socotit să-ncerce și el ăst meșteșug.
La cercuri trebui strung
Și alte cuviințe,

Dar ursului ce-i pasă de practice științe:
El are lăbi, putere, el vrea neapărat;
Iar voia câte fapte pe lume n-a lucrat.
Acum răsună codrul! Tot ce-i nuia mai groasă,

Din rădăcină-i scoasă;
Trăsnesc, plesnesc copaci, în lăbi de urs mereu,
Dar lucrul mergea greu.
Văzând așa ursachi la pădurar aleargă,
Încât sta gata omul asupra lui să meargă.
„Ascultă-mă, vecine! Ian nu te ațoșa, –
I-a zis degrabă ursul, căci vorba nu-i așa.
Eu am venit cu pace și-ți fac o întrebare:
Tu-ndoi la cercuri bine, apoi de ce eu, care
Acum de două zile muncesc necontenit,
Mulțime de pădure în labă-mi se sfărmară,
Făcându-o ciurcele, să-ncarci tu mii de cară,

Și nici un cerc n-am îndoit.
Spune-mi de este oare
Vreun secret ascuns?”
— Așa: el stă-n aceea, — lui omul i-a răspuns, —
Ce tu n-ai din născare,
Și-anume: în răbdare!

https://blog.revistaderecenzii.com/

Drumul fură gândul serii pe meleaguri
Crengile din crânguri albăstresc ușor,
Iar bătrâna casă, cu fălci tari de praguri,
Mestecă-al tăcerii miez mirositor.

Blândul frig tomnatic lin se furișează,
Rebegind în curte șira de ovăz.
Blond, la geamul vânăt un copil veghează
Și-I scânteie jocul ciorilor în văz.

Cuprinzând hogeagul, fumu-și ia avântul,
Verde dintr-o sobă roză izvorând.
Cineva nu-i și cu buze subțiri vântul
Despre el șoptește-n noapte dispărând.
Cineva cu talpa n-o să mai strivească
Frunzele și iarba leneșelor văi.
Înecat, oftatul colo-n piept se cască
Și sărută clonțul sumbrei cucuvăi.

Noaptea crește. Grajdul somn tăcut înmoaie.
Drumul alb mijește gol printer copaci.
Și duios suspină galbenele paie,
Atârnând din umbra pașnicelor vaci.

1916

Traducere George Lesnea

Sursa: https://poetii-nostri.ro/serghei-esenin-drumul-fura-gandul-serii-pe-meleaguri-poezie-id-21212/

https://blog.revistaderecenzii.com/

(Scena se petrece intr-un hotel din Abazzia. Sau cel puțin s-ar fi putut petrece.

O după-amiază de vară. Soare. Căldură. Plictiseală.

Mosafirul sosește cu doi copii de mină. Un hamal aduce un munte de geamantane. Toți se opresc la cabina portarului de la hotelul, îi zicem, „Panonia”. Două minute de parlamentări, apoi mosafirul pleacă cu copiii, urmați de portar, înspre interiorul hotelului, printr-un labirint de coridoare. Portarul e foarte limbut.

https://blog.revistaderecenzii.com/

— Da’ bună ziua, nene! Îmi pare curios
Ca să te văz astăzi în piele și voios;
Ieri am privit, eu singur, ciudata vânătoare
După cacomi: trei oameni din ochi te urmăreau

Și te-ndreptau mereu
Spre mlaștina cea mare;

Apoi am văzut încă, cum toți la ea au stat
Și te-au înconjurat.
Atunci… și eu, vezi bine,
Temându-mă de mine,
În scorbur-am intrat

Și nu știu ce s-a mai urmat.
Ian spune-mi, drag vecine,
Cum ai scăpat din lăbi de om? —
Întrebă jderul pe cacom.
— Cum am scăpat? răspunse cacomul moderat,
Curat ca prin minune,
Dar trebuie a-ți spune
Un lucru vederat:
Că omul din natură are
Plecări destul de bune.

Tu ai văzut cu ochii cum m-au înconjurat
La mlaștina cea mare
Și știi că eu mai bine mă dau prins
Decât să fiu de glod atins.
 Ei bine!

Văz că-un om s-apropie de mine,
Îmi pune pe cap mâna și zice la ceilalți:
„Emblema curăției, el trebui să trăiască
Ca în integritate pe om să pilduiască!

Aideți mai bine, frați,
Să prindem pe murdari,

Pe jderi, pe vulpi, pe angării mai mari.
Ce port virtuți pe gură,
Dar dau prin glod și fură”.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Axe
După a cărui lovitură răsună lemnul,
Și ecourile!
Ecourile se retrag
Din centru ca niște cai.

SAP
Se umflă ca lacrimile, ca
Strecurarea apei
Pentru resetarea oglinzii
Pe piatra

Asta cade și se întoarce
Un craniu alb
Mâncat de buruieni.
Ani mai tarziu
Îi întâlnesc pe drum –

Cuvinte uscate fără călăreț.
Zgomotul neobosit al copitelor.
în timp ce
Din fundul fântânii, stele fixe
Ei conduc o viață.

Sursa. https://www.actualidadliteratura.com/ro/sylvia-plath-poezii-na%C8%99tere/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Iat-o, simpla fericire,
Cu ferești spre infinit!
Roză lebădă pe ape
Trece-apusul liniștit.

Bun găsit, pace de visuri,
Cu lungi umbre peste lac!
Ciori în stol pe-acoperișuri
Liturghia serii fac.

Mai încolo de grădină,
Unde câmpul e-nflorit,
O domniță tandră-ngână
Un cânt tandru și vrăjit.

Rasă-ntinsă, cu răcire,
Noaptea crește uriaș…
Simplă, scumpă fericire,
Tu – roșeață în obraji!

(1918)

Trad. de Gheorghe Doni

Sursa: https://poetii-nostri.ro/serghei-esenin-iat-o-simpla-fericire-poezie-id-40687/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Povestea e nouă și interesantă, fiindcă e din război și fiindcă tot ce e din război e nou și interesant. Povestea e și adevărată, cel puțin așa îmi spune cel ce mi-a spus-o între un șvarț dulce și o dulceață amară. Adevărată sau neadevărată, ce are a face? O dau cum mi s-a dat…

https://blog.revistaderecenzii.com/

Un fabulist al nostru ne-au povestit c-odată
Se rânduise-n țară un lup nazâr pe oi,
Dar cum ocârmuise, el încă nu ne-arată;
Și ce isprăvi făcuse, ne lasă-a ghici noi.

Așadar cercetarăm
Și ne încredințarăm

Că turma-ncredințată acestui nazâr mare,
Prădată, ovilită,
Călcată, spârcuită,

Dup-o osândă lungă abia avu scăpare.
Luat fiind în durăt, de-o laie de cotei,
C-urechile plioștite, cu coada între vine,
Nazârul lup cu fuga se duse-n țări străine,

Abia scăpând de ei!
Acum iar de-odată un vuiet se stârnește,
Că după atâta vreme bătrânul lup dorește
Să vie iar în țară, unde-i făgăduise
Cârlanii să-l aleagă nazâr împărătesc.
Se vede că Nazârul trecutul a uitat,
Nu știe că coteii ce-atunci l-au alungat

Acum sunt dulăi
Și nu i-ar ședea bine

La bătrânețe tocmai, să pață vro rușine!

https://blog.revistaderecenzii.com/

Bouarul dacă e bouar
nu lovește cu capătul gros al bâtei,
pentru că riscă să-și vadă șoldită
întreaga turmă
iar la o adică
nu mai are în ce să sprijine
spre a-și contempla opera

bouarul dacă e bouar
nu lovește materia profesiei sale
nici cu capătul subțire al bâtei,
și nici măcar nu o împunge din spate,
pentru că-i este milă

bouaul dacă e bouar
nu-și mână turma ținând bâta pe spinarea
vreunei dobitoace,
pentru că perspectiva nu înțelege aluzia
ci din contră se vrea scărpinată

bouarul dacă e bouar
nu-și mână turma nici ținând bâta mereu ridicată
asupra celei mai afurisite dobitoace,
pentru că oricum frica
s-a născut odată cu animalul

bouarul dacă e bouar
merge înainte
și dobitoacele se călăresc în turmă
să nu-l piardă din ochi.

Sursa: https://poetii-nostri.ro/ioanid-romanescu-bouarul-poezie-id-47664/