Simțea o sfârșeală aspră prin genunchi și în șale. Îi curgeau sudorile pe frunte, îi zbârliseră sprâncenele și-i făcuseră brazde umede pe obrajii năclăiți de praf și de oboseală. Căra lăzi de smochine din pivnița marelui magazin de coloniale „Corbul alb” și le așeza într-un camion ce trândăvea în curte.
— Oooh, viață, arde-te-ar focul! murmură dânsul oprindu-se în poarta pivniței și ștergându-și nădușeala feței cu mâneca zdrențoasă a hainei.
Păstorul liniștit Dormea la umbră vara pe câini nădăjduit; Iar șarpele din iarbă, cu limba-i pierzătoare, Era acum aproape păstorul să omoare. Dar un țânțar, de milă pătruns și îndemnat,
Pe somnoros în frunte Așa l-au înghimpat, Încât, sărind el iute, De șarpe el s-au ferit,
Însă, cu-ntâi mișcare, țânțarul au turtit. Un slab pe un puternic când vrea ca să-l trezească La adevăr de care el nu e bucuros, Prin buna faptă poate să se primejduiască, Ca un țânțar milos.
Și a fost în vremea aceea când Iisus s-a pogorât din munte în Capernaum, cetate a Galileei. Și era în sinagogă, unde se adunau noroade multe și ascultau pre dânsul și se închinau lui. Iar cu dânsul erau Iacov, și Ioan, și Andrei, fratele lui Simon Petru, iară Simon Petru nu era. Și Iisus se mâhnea în inima sa că Simon Petru nu era.
Și după ce au învățat Iisus pre iudei, au ieșit din sinagogă și s-au îndreptat către casa lui Simon Petru și a lui Andrei în carele ședea și el.
Eu v-am spus odată, că omul când greșește Adeseori pe altul se dezvinovățește; Iar dacă nu-i rămâne alt chip de îndreptat, Apoi ori întâmplarea, ori dracu-i vinovat.
În India bogată Un cuvios bramin, Deși era în faptă De rele patimi plin,
Însă prin iscusința acea de ipocrit, El da încredințare Că ar avea purtare
Întocmai cum se cade unui bramin cinstit. Oare ipocrizie Și-ntre bramini să fie? (Sau numai pe la noi Sunt lupi în piei de oi?) La astă întrebare
Chiar fabula mea poate să facă dezlegare. Braminii împreună cu toții viețuiesc
Și se povățuiesc De un păstor mai mare.
Ei sunt pilduitorii de lege în popor; Au multe slujbe grele, Au post nu prea ușor Și aspre rânduiele.
Deci, într-o zi de post Braminul meu la slujbă, hrănit cu totul prost, Socoate cum s-o deie Ceva la fruptișor Și-i vine-n gând să ieie Un proaspăt oușor
Și să-l cam învârtească la para lumânării. Urmând aceasta, iată pe ușile cămării
Păstorul se ivește: — Ce faci, cinstite frate? De ce te-ai apucat? Vezi cum se dezvelește Oricât de mic păcat.
— Oh! dreptule părinte, braminul au răspuns. Întru așa ispită vicleanul m-au adus!
Iar dracul de sub pat, Ca mâța au țipat:
— Ba, ba, cucernice! mă iartă, Eu singur văd întâiași dată
Cum ouăle se coc L-a lumânării foc
Și-ți mulțumesc pentru știință, Dorindu-ți pocăință. Adio! Ține minte că dracul nu cunoaște Câte, un bun fățarnic, în cugetul său naște.
Era un zgomot ciudat, fâșâit de pași, șoapte de glasuri străine, întretăiate de câte o izbucnire nerăbdătoare, apoi tăcere, apoi plânsete înăbușite.
Bibi se trezi supărat și-și frecă ochii somnoroși cu mâinile-i grăsune. O șuviță răzvrătită îi atârna tocmai pe nas, îl gâdila și-l necăjea. De aceea se porni pe scânceală. Dar se opri curând, foarte mirat că nu vine nimeni să-l mulcomească. Se ridică în pătuceanul împrejmuit cu grilaj de lemn, să se uite prin odaie. Nu era nimeni. Nici măcar guvernanta, uscată ca o scândură și cu un neg pe nas, pe care n-o putea suferi, începu iar să mârâie, dar iar încetă singur plictisit. N-avea chef de plâns cu temei, altminteri s-ar fi pornit pe niște țipete de ar fi sculat toată casa în picioare, ca altădată. Era posomorit, parcă i-ar fi dat să bea ceai de siminichie cu sare amară.
