https://blog.revistaderecenzii.com/

Şterg a ploii ude măturoaie
Găinaţul salciei din greu.
Scuipă, vânt, frunzişul prin noroaie-
Sunt şi eu, ca tine, derbedeu.

Tare-mi place ca să văd hăţişuri,
Precum nişte boi cu pasul rar,
Care, pe sub burta de frunzişuri,
Îşi mânjesc genunchii-n bălegar.

Iată, iată roşcovana-mi turmă!
Cine-o să cânte-ar fi mai breaz?
Văd: amurgul linge orice urmă
Care-o lasă omul pe izlaz.

Rusie de lemn şi de eresuri!
Numai eu ţi-s cântăreţ, să ştii!
Sunt jivine triste a mele versuri-
Le-am hrănit cu mentă şi răchii!

Miez de noapte, cu ulciorul lunii
Laptele mestecenilor ia-l!
Braţe-cruci întinde să sugrume
Ţintirimul răstignit pe deal.

Peste măguri umblă-o neagră groază,
Picură venin hoţesc pe plai.
Însă mintea mea-i la jafuri trează,
Sunt şi eu din fire hoţ de cai.

Aţi văzut în noaptea cea pustie,
Clocotind, vreo oaste de mălini?
Mi-ar sta bine-n stepa alburie
Furişat, cu ghioaga grea în mâini.

Ah, pe cap frunzişu-mi se destramă,
În robia cântecelor gem.
Ocna pasiunii mă înhamă
Să râşnesc poem după poem.

Dar, nebune vântule, fă bine
Frunzele de scuipă-le mereu
Chiar dacă-s „poet”, eu ca şi tine
Şi în cântec sunt tot derbedeu.

traducere Emil Iordache

Sursa: https://poetii-nostri.ro/serghei-esenin-derbedeul-poezie-id-8866/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Sublocotenentul e grav rănit într-un spital din Transilvania. E român. A trebuit să lupte împotriva sârbilor. Și-a însemnat pe apucate clipele petrecute în fața dușmanului într-un caiet cu scoarța neagră. Reporterul unui ziar, vizitând spitalul înțesat de răniți, a vorbit cu ofițerul, care i-a dat voie să publice cuprinsul carnetului. Mi se pare că sunt interesante însemnările sublocotenentului. Mai cu seamă în vremurile acestea pline de înfrigurări războinice…

https://blog.revistaderecenzii.com/

Într-o zi de vară, lină, călduroasă,
Răspândind în vale umbră răcoroasă,
Frunzele pe arbor vesel dănțuiau
Și cu zefirașii astfel se șopteau:
— Dulce e viața frunzelor, când ele,
De rouă lucinde, mândre, tinerele,

Lumea înverzesc
Și o răcoresc.

Călătorul pacinic, obosit de cale,

Oricând se arată în a noastră vale,
Sub arbor el stă
Repaos de-și dă.

Mândre fetișoare locul vin să prindă,
Vrând la umbra noastră hora să întindă;

Și cel păstoraș
Le cântă de jale-n al său fluieraș.
Iar de primăvară, chiar privighetoarea,
Cântăreața văii, cea fermecătoare,
În desimea noastră mult s-a răsfățat

Și ne-a tot cântat.
Apoi când românul doina hăulește,
El pe frunză verde întâi o numește;
Înșiși zefirașii, voi ne legănați

Și ne dezmierdați.
— Dar spre neuitare,
Nu se cade oare

— Frunzelor le zise un glas din pământ –
Despre rădăcină vreun bun cuvânt?
— Cine-i rădăcina? Și cum de cutează
Cu noi să se certe, când nici se-nsemnează?
Frunzele pe arbor zise vâjâind,

De ciudă plesnind.
— Rădăcina face arborul să crească
Și peste tot anul frunză să renască —

Le răspunse ea.
În alt chip ființă voi nici ați avea.
Să țineți dar minte

Aceste cuvinte:
Viața vegetală,
Viața socială,
Totului atârnă
De la rădăcină.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Ce noapte, doamne! Nu mai pot.
Nu pot s-adorm. Ce lună plină!
De parcă-n suflet încă port
A tinereții stea senină.

Prietenă de ani târzii,
Nu spune jocului iubire,
Mai bine razele-aurii
Pe perna mea să se răsfire.

Să contureze cât mai viu
Niște-adevăruri deformate, —
Ca altul drag n-am cum să-ți fiu,
Nici tu de dragoste n-ai parte.

Iubești curat o dată doar.
Iată de ce îmi ești străină,
Iar teii ne-atrag în zadar
Cu-aroma lor de vrajă plină.

Căci știu și eu, o știi și tu,
Că-n aste străluciri de lună
Teii pe crengi nu flori au, nu,
Teii sunt plini de-omăt și brumă.

Ce am iubit, noi mai iubim,
Tu — nu pe mine, eu — pe alta,
Și ni-i totuna să urzim
Un joc de-a dragostea încaltea.

Totuși, încearcă să-mi surâzi,
Sărută-mă, amăgitoare,
În mine-un vis de mai s-aprinzi
Cu-acea de care dor mi-i tare.

(1925)

Traducere de Gheorghe Doni

Sursa: https://poetii-nostri.ro/serghei-esenin-ce-noapte-poezie-id-45357/

https://blog.revistaderecenzii.com/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Bărbosul (ridicând nasul din „ediția speciala”): Eu, drept să-ți spun, nu pricep nimic din toate telegramele astea… E o harababură… I-ascultă, bre! Tu ai făcut armată?

Spânul: Nu, dar sunt acasă în toate chestiile de strategie și tactică… M-am ocupat… Ce crezi? când faci atâtea războaie… Am cărți, hărți, planuri…

https://blog.revistaderecenzii.com/

În adâncă liniștire,
La revărsatul de zor,
Presura, cu glas din fire
De abia răsunător,
Cânta plină de simțire
Către bunul ziditor!

Iară când măritul soare
Ca un mire mult dorit,
Bucurând toată suflarea
S-a ivit la răsărit
Și când lumea salutare
Îi depunea prin cântare,
Atunci presura tăcea.
Însă o privighetoare
Ce mai de mult o știa,
I-a și făcut întrebare:
De ce tace?

 — Nu cutez,
Zise presura-n durere,
Cu glasu-mi fără putere
Soarele să salutez.
Dar cu nespusă plăcere
Eu vă binecuvântez!

Așa și eu mă căinez
Că n-am talentul poeziei:
Să cânt unirea României.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Se înserează…

Armeanul se târăște pe lavița din fața prăvăliei, gâfâie grozav, își șterge fruntea cu o batistă roșie, mare cât un cearceaf, și apoi strigă Bertei să-i aducă armonica. E șchiop și spune tuturor că și-a pierdut piciorul în război. Și toată lumea îl crede. De ce adică nu l-ar crede?

https://blog.revistaderecenzii.com/

Pianul automat cântă o horă zburdalnică. Spectatorii își șterg nădușeala de pe frunte. Un băiat cu tablaua aleargă printre bănci, țipând ca din gură de șarpe:

https://blog.revistaderecenzii.com/

Locomotivul ca fiara muge,
Din sânu-i scoate de tartar fum,
Și ca balaur șuierând fuge
Pe ferecatul cu șine drum.

O coadă lungă în urmă-i poartă:
Șir de vagoane cu călători;
Astfel vaporul fu de la soartă
Menit să poarte pe muritori.

— Ce naiba duce oare atâta greutate,
Și cu o repegiune cât nu e de crezut?

Zicea, în spaimă, calul l-al său de hamuri frate,
Când trenul a văzut.

— Eu! — i-a răspuns vaporul, c-un șuier de mândrie.
— Tu, tu? întreabă calul; dar spune-ne ce ești?

Și-a noastră datorie,
Cum poți să ți-o însușești?

Noi, caii, de când lumea, pe om l-am tot purtat.
Primblări de gust, vânaturi, călătorii, răzbeluri,
Amoruri, fapte grele și alte multe feluri
De ale lui capricii, noi i-am îngemănat…

— Domnule cal, ascultă, —
Vaporul întrerupse, — să-ți spun cât stau pe loc,
Căci, fără vorbă multă,
Tu ești în toată vremea un vrednic dobitoc,
Și eu sunt o putere ce când mă găsesc strânsă

Atunci mă întăresc;
Împrăștiată însă
Îndat’mă nimicesc.

Cunoaște dar secretul ce am de predomnire:
Puterea prin unice.