Un om nu prea cu minte Să-și prindă umbra vrea, Dar când pornea nainte, Și ea mergând sporea. Iar ea fugea mai tare Și ori cu ce o alunga, Tot umbra nu se da.
Când ostenit de goană, el îndărăt se-ntoarse, Atuncea ea din urmă cât cole îl luase.
Așa-i acea nălucă, nătângă și fatală Ce pururea ne-nșală, Sub nume de noroc,
Și după care unii necontenit s-alungă Dar nu pot să-l ajungă; Iar alții, stând pe loc, De el se folosesc.
Scoborând scările Băncii Generale, de unde împrumutase șapte sute de lei cu ipotecă, Nae Chelban se gândea să meargă drept la gară și nici să nu se oprească până la Sulița, ca nu cumva pungașii, de cari auzise că mișună în București ca furnicile, să-i șterpelească banii. În stradă, însă, trecând pe la o berărie, nu se putu stăpâni să nu intre.
„Dă-o dracului de viață! își zise dânsul așezându-se la o masă într-un colț și pipăindu-și mereu buzunarul cu banii. Doar merit și eu să beau un pahar cu bere. Mă căznesc și mă muncesc ziua-noaptea, măcar atâta plăcere să am și eu… Un ban, doi nu-i o lume”…
Bătu în masă și zise chelnerului, ștergându-și sudoarea de pe frunte cu o batistă roșă:
Vroi să răspund menirii de câine credincios. Cei buni pe lângă mine pot trece-n bună pace, Iar cei răi să se teamă! Eu am cu ei a face,
La ei dau furios, Am, am, am drit de câine
Să-i latru până mâine. Așa bătea-ntr-o noapte în târg la negustor Un câine păzitor. — Mă mir — îi zise oaia tot de la acea casă — Cum nu urăști lătrând, Când lumii nici nu-i pasă De-un câine hămăind Și cum poți tu alege Pe răi din acei buni?
— Pot, câinele răspunse, eu am instinct, am lege De-a nu spune minciuni. Vezi ist trecător simplu ce merge cu pas mare, Statornic, așezat; El este bun, își cată de drum cu nepăsare Și trece nelătrat. Dar iată, un rău vine; vezi-l cum tot pândește, Se trage-ncetișor, În gându-i furtișaguri, prădări închipuiește, E gata de-orice crimă, e gata de omor.
O! am să-l latru tare, Am să-l veghesc la lume spre pildă, spre-nfruntare, Și în ograda noastră un pas Nu am să-l las! Îmi azvârle o pâine,
Vrea să mă-ademenească pornit de cuget rău: Îi disprețuiesc harul, am, am să bat mereu.
Atunci stăpânul casei a alergat la câine, De care avu noroc, Căci răul era gata să-l prade dându-i foc; El netezi dulăul și-i zise: „Ar fi bine La-ndatoriri în parte să fim noi toți ca tine.”
Fiului meu i-aş cânta Un cântec duios, liniştit – El este numai o parte Din sufletul tău nesfârşit. Ţie, eu nu-ţi pot şopti Adormitorul murmur – Pantagruelnicu-ţi leagăn Cere un sunet mai dur. Când curajul de-a înfrânge micile iubiri deolaltă Până s-o-nchega din ele singura iubire-naltă – Cum în timpi imemorabili, din pământuri clocotinde, Din elementare seve, din al magmei mize fierbinte, Se-ncheagă munţii, marea şi izvoarele şi luna Şi-n stabilă armonie toate-acestea azi îs una. Cânt curajul ca în suflet să-ţi arunci o cătătură Ca-n fântâna din ogradă ce ţi-e dragă, dar impură. Să cobori şi să o cureţi de paianjeni, şerpi şi muşte Fără teama că aceştia mâinile-au să ţi le muşte. Cânt curajul de-a lovi cu moartea orişice trădare, Mai ales când ţi-ai dat seama că în inima-ţi răsare. De-a lupta cu laşitatea ce – cu şerpii, târâtoare, Dar cu şerpii – veninoasă – şi ca ei, răzbunătoare. De-a lupta pentru-o idee neştiută înainte Şi pe care n-ar pricepe-o toţi strămoşii din morminte – Ale lor greşeli nevrute de le sfarmi în întregime, Le-mplineşti pe-o treaptă nouă dorurile lor intime. Cânt curajul ca genunchii neîncovoiaţi să-i ţii, Chiar când slab te simţi în viscolul acestor bătălii. Care-i frate cu curajul – hotărât a te supune Legilor de alţii spuse, dacă-s drepte şi sunt bune. Cânt curajul de a trage sigur sabia afară, Când armatele duşmane singur te împresurară, Care-i frate cu curajul de-a te dărui luptând În armata libertăţii, anonim soldat de rând. Sursa: https://poetii-nostri.ro/nicolae-labis-cantec-de-leagan-poezie-id-48727/
E mică și grăbită. Uscată. Capul puțin mare și obrajii pătrați, spoiți cu o pudră ieftenă. Gura cam mare; își mușcă mereu buzele ca să-i rămână roșii, în privire are ceva mizerabil și o dorință grozavă de-a plăcea.
E grăbită. Soarele arde puternic. Nădușeli în aer.
Eram în hotărâre de fabuli să mă las, E grea această cale la muntele Parnas; Dar unchiul, care strânge nepotului avere,
Ce vrea de la el cere. Așa un unchi al meu,
Ușoară să-i stea țărna și sufletul ferice, Prin testamentul său Mă leagă ca să public o fabulă de brice; Plinesc a lui voință ca sfântă datorie.
El îmi spunea c-odată, într-o călătorie, Stând sara la popas, Găsi un vechi prieten, cu care a și mas. Ei de cu seară-n vorbe de râs, de desfătare,
Cu pace-au adormit. A doua zi, când unchiul din somnu-i s-a trezit, Pe scumpul său prieten văzu în altă stare. Acesta la o masă-n oglindă se uita
Și-așa de greu ofta, Că îți venea a crede Că-n ea pieirea-și vede.
— Ce-ți este, frate dragă — îi zise unchiul meu — Au nu cumva ți-e rău? — Oh, nu — răspunse cela — sunt sănătos, sunt bine; Dar e o-mprejurare mai tristă pentru mine,
Că trebuie să mă rad Și barba mi-e ghimpoasă ca frunza cea de brad. — Atâta-i tot, se vede că brice ai tâmpite?
— E prea adevărat, Eu unul mă tem, frate, de brice ascuțite. — Apoi nu-i de mirat, Tu însuți îți faci răul. Întreabă și-ți vor spune Toți cei ce se rad singuri: că tu cu brice bune Te-ai rade mult mai lesne și mai nevătămat
Decât cu cuțitoaie Ce pielea ți-o despoaie.
A unchiului idee ca să v-o lămuresc, Rog să luați aminte: Că unii se feresc De oamenii cu minte Și sunt mai bucuroși De cei la cap cam groși.
Cât a nins în Iași de-aseară! Statuile au cușme mari, E albă namila de gară Și fulgii tot se-nvârt, Și are fire lungi de gheață Milițianul în mustață. E troienită şi portița Şi streșinile-au înghețat Iar fumu-ți suie drept codița Ca un motan înfuriat, Cățelul mârâie și-njură Și prinde câte-un fulg în gură. Sursa: https://poetii-nostri.ro/nicolae-labis-a-nins-la-iasi-poezie-id-9655/
Cunosc o hudicioară pe care-i o fântână, Cunosc o casă scundă cu hornul la mijloc. Văd vinetele paie din streaşină bătrână, Surpate peste geamul cârpit din loc în loc.
Trecură anii crânceni în pâlc de neguri rele, S-a potolit cu totul zănatecul tumult. Îmi amintesc de satul copilăriei mele, De limpedea lui pace şi cerul de demult.
N-am căutat mărire, nici fericiri pe lume, Cunosc deşartă slavă şi-amarul ei prăpăd. O clipă astăzi ochii de mi-i închid anume, Văd casa părintească, o, cât de bine-o văd!
Alături văd livada stropită cu albastru, August se tolăneşte prin horbotele ei. În labe verzi ţin teii şi zdravănul jugastru Palavrele-ndrugate de sprinteni cintezei.
Iubesc această casă şi liniştea ce-o scaldă, Aud şi-acum cum grinda din crăpături trosnea, Când soba c-o ciudată sălbăticie caldă În nopţile ploioase să urle începea.
Gemea neostenită, bocea gâfâitoare, De parcă mort, pe masă, sta careva din noi. Cam ce vedea cămila de cărămidă, oare, Că duduia prin zvonul tomnaticelor ploi?
Vedea străine locuri, cu roşul ei tezaur, Alt vis şi alte vremuri ce poate se deschid. Vedea Afganistanul cu-ntins nisip de aur, Bucharia cu flăcări o zugrăvea pe zid.
Cunosc acele locuri unde mă pot pricepe, Le-am străbătut cu pasul învârtoşat de drum. Acum mi-i dor de somnul nemărginitei stepe, În ţara mea geroasă aş vrea să fiu acum.
Dar blânda clipocire s-a stins ca o văpaie, În fum albastru toate sunt putrede poveşti. Spun pace vouă, geamuri şi streşini vechi de paie, Spun pace vouă, câmpuri şi case ţărăneşti.
La Hotel de Franța se dădură jos din tramvai și o apucară spre strada Carol. Lazăr Tulbure era plictisit și-și mustră nevasta.
— Ce era nevoie să ne dăm jos aici, când cu biletul puteam merge până-n ușa prăvăliei… Crezi că mie îmi face plăcere să mă izbesc p-aici de atâta lume fiindcă d-ta vrei să te strâmbi la filfizonii ăștia nesărați…
