Tempora… de I. L. Caragiale

https://blog.revistaderecenzii.com

Acum cîțiva ani, unul dintre cei mai de seamă studenți ai Universității noastre era și tînărul Coriolan Drăgănescu. Avea inteligență vie, caracter de bronz, temperament de erou; pe lîngă acestea, natura-l înzestrase cu un talent de orator de o putere irezistibilă. Se-nțelege că, posedînd astfel de calități, Coriolan trebuia să ajungă în fruntea camarazilor lui. El conducea toate mișcările studențimii. De cîte ori generoasa tinerime universitară, nemaiputînd sta indiferentă față cu împrejurările politice, se hotăra să-și spună și ea cuvîntul ei, Coriolan îi strîngea rîndurile, o organiza, o îmbărbăta, o înflăcăra și o ducea — la statua lui Mihai Viteazul. Pînă aci, Coriolan era mare, era incomparabil; dar aci, la statua eroului de la Călugăreni, era prodigios. Cuvîntarea lui era așa de zguduitoare încît, auzindu-l, te mirai de nepăsarea eroului de bronz: cum oare nu descăleca, precum odinioară comandorul lui Don Juan, spre a face și el o demonstrație?

Continuă să citești

Dă-dămult… Mai dă-dămult de I. L. Caragiale

https://blog.revistaderecenzii.com

Dă-dămult, mai dă-dămult stăpânea o împărăție fără margini Barlaboi-împărat, ce-i mai zicea și Ciungumpărat…
— Dă ce-i mai zicea și Ciungu-mpărat?…
— Iac-așa! Îi mai zicea de pe când era tinerel și Ciungu-mpărat, fiindcă mai târziu era să-și piarză o mână… în război…
— Bietul împărat Barlaboi!…

Continuă să citești

Moromeții (V) de Marin Preda

https://blog.revistaderecenzii.com

V

Când se despărțise de Tita lui Moromete, lui Birică numai de cântat nu-i ardea; se grăbise să se ducă acasă, să stea la masă și să plece pe urmă s-o cheme pe Polina la poartă. Se dusese acasă, dar nu putuse să mănânce și plecase devreme, nu mai avusese răbdare să aștepte până după mâncarea oamenilor.

Birică avea douăzeci și patru de ani și era în vorbă cu Polina de prin iarnă. Nu știa ce să mai creadă despre ea. I se mai întâmplase o dată să țină la o fată și nici atunci nu înțelesese pentru ce la început fetei îi plăcuse și mai pe urmă, tot așa, nu mai vrusese să iasă la poartă. Acum însă era parcă mai rău, înțelegea și mai puțin. Intrase în vorbă cu Polina la un clic, la curățat porumb, se juca inelușul. Polina nu ghicise că inelul e la Birică și cel care avea cureaua și conducea jocul îl întrebase:

Continuă să citești

Moromeții (IV) de Marin Preda

https://blog.revistaderecenzii.com

IV

— Treceți la masă, ori vreți să vă chem cu lăutari? strigă Catrina Moromete din pragul tindei. Ilie, unde s-au dus fetele alea? Numai tu le-ai dat nas; unde-or fi ele acuma? Sculați în sus! Paraschive, Nilă, voi n-auziți? Niculae, tu ce mai aștepți? Ai băgat nasul între picioare…

Femeia se opri deodată din vorbit și chipul i se schimonosi de spaimă. Pe alături de ea țâșni Duțulache, câinele, ieșind din tindă cu o bucată mare de ceva alb în gură, pesemne brânză. Femeia îl întrebă:

Continuă să citești

Din foloasele tiparului de I. L. Caragiale

https://blog.revistaderecenzii.com

Dintre toate invențiunile, desigur că cea mai importantă este a scrierii. Mulți înțelepți nu au putut aduce îndestule laude acestei minunate descoperiri, cu care oamenii, în necazul naturei, își fixează pe niște petice de hârtie și-și comunică între ei gândirea lor peste mări și țări și, mai mult, peste veacuri întregi. Dar ce ar fi fost invențiunea scrierii fără invențiunea tiparului? O sămânță fără putință de a rodi, cel mult o floare de lux într-un ghiveci strâmt, incapabilă de a spori și de a aduce foloase la o lume întreagă.

Continuă să citești

Craii de Curtea – Veche de Mateiu Caragiale

https://blog.revistaderecenzii.com

Cu toate că, în ajun chiar, îmi făgăduisem cu jurământ să mă întorc devreme acasă, tocmai atunci mă întorsesem mai târziu: a doua zi spre amiazi.

Noaptea mă apuca în așternut. Pierdusem răbojul timpului. Aș fi dormit înainte, dus, fără zgomotoasa sosire a unei scrisori pentru care trebuia neapărat să iscălesc de primire. Trezit din somn sunt mahmur, ursuz, ciufut. Nu iscălii. Mormăii numai să fiu lăsat în pace.

Continuă să citești

„Romanii călători” de Ioan Kalinderu de I. L. Caragiale

https://blog.revistaderecenzii.com

doctor în drept de la Facultatea din Paris,

membru al Academiei Române,

membru al Societății geografice române. București, 1895


În mijlocul preocupațiunilor utilitare așa de multiple, cari agită lumea în acest veac de oțel și de cauciuc, e frumos să vedem pe un om găsind încă timp pentru studii mai senine, pentru cercetări științifice înalte, pentru cultivarea artelor frumoase. Aceste “nobile inutilități” au fost totdeauna un fel de strict necesariu pentru oamenii cu spirite mai ridicate.

Continuă să citești