Nu-i între inimi vreun zăgaz înalt Spre-a le opri. Iubirea nu-i iubire De-şi schimbă focul după celălalt, Fugară ca fugarul în neştire; O,nu ! iubirea-i far nezguduit Ce străjuieşte-n pîclă şi-n furtună, O stea ce-ndrumă năvi necontenit Şi care nu se-ntîmplă să apună. Iubirea nu-i paiaţa Vremii . Ci O floare dată coasei ei ce-o curmă. Dar nu păleşte-abia ce-mboboci, Ea neschimbată şade pîn’ la urmă. Şi dacă versu-mi minte şi-i greşit Nimic n-am scris, şi nimeni n-a iubit
Ion prinse un uliu și, ducându-l acasă, Îl legă cu o sfoară, Lângă coteț afară. De o vecinătate așa primejdioasă Găini, cocoși și gâște întâi se îngroziră, Dar cu-ncetul, cu-ncetul se mai obișnuiră, Începură să vie cât colea să-l privească, Încă și să-i vorbească.
Uliul cu blândețe le primi pe toate; Le spuse că se crede din suflet norocit Pentru vizita-aceasta cu care l-au cinstit. Dar îi pare rău foarte căci el însuși nu poate La dumnealor să vie, Vizita să le-ntoarcă după-a sa datorie.
Mai adăugă însă că dacă dumnealor Îi vor da ajutor Ca să poată scăpa, El le făgăduiește
– Și Dumnezeu cunoaște cum vorba și-o păzește – Că la orice primejdii va ști a le-ajuta: Încă din înălțime, el le va da de știre, Când asupră-le vulpea va face năvălire.
Astă făgăduială Nu mai lăsă-ndoială; Și găinile proaste, ce doreau să găsească Pe cineva destoinic să va să le păzească, S-apucară de lucru: azi, mâine, se-ncercară, Și cu ciocuri, cu unghii, abia îl dezlegară. Uliu-și luă zborul. Dar se întoarse-ndată Și răpi o găină, pe urmă două, trei, Pe urmă câte vrei.
„Ce pază este asta? strigă una cu jale, Vorba măriei tale Era să ne păzești, Iar nu să ne jertfești.”
– „O! eu știu foarte bine cuvântul ce v-am dat, Și ce fel m-am jurat. Dar când mă juram astfel, eram legat, supus, Acum însă sunt slobod și vă vorbesc de sus”.
Eu, de-aș fi fost găină, nu l-aș fi slobozit: Dumnealor au făcut-o și văz că s-au căit. Uliii sunt cinstiți, Când sunt nenorociți.
„Este regretabil faptul că nu dispunem de un cuvînt mai precis decît acela de „religie” prin care să numim experienţa sacrului. Termenul are o istorie îndelungată, deşi întrucîtva limitată din punct de vedere cultural. Ne putem întreba dacă poate fi el aplicat fără discriminare Orientului Apropiat antic, iudaismului, creştinismului şi islamului sau hinduismului, budismului şi confu- cianismului, precum şi popoarelor asa zis primi- tive. Dar este poate prea tîrziu să căutăm alt cuvînt şi „religie” poate fi încă un termen util cu condiţia să ne amintim mereu că el nu implică necesarmente credinţa într-un Dumnezeu, în zei sau în spirite, ci se referă la experienţa sacrului si prin urmare are legătură cu ideile de fiinţă, sens si adevăr.
Ce n-ar da un mort in groapa pentr-un rasarit de luna! Ai zis tu, si eu atuncea, cand pe-a dorului aripe Dusi de-al iubirei farmec, – privind cerul impreuna – Noi visam eternitate in durata unei clipe.
La un neguțător mare Cărui vederea-i slăbise Fără nici o invitare Un doctor vestit venise. Cînd zic vestit, se-nțelege că nimeni nu-l cunoștea, Însă avea atestate Numai în aur legate, Diplome ce-n academii luase, cum el zicea, Prin țări care niciodată Nu au figurat pe hartă, Dar care cu bună seamă el nici le-ar fi părăsit, D-ar fi mai avut acolo vrun bolnav de lecuit. Bunul pătimaș îl crede, Doctorul vreme nu pierde, Ci-l unge c-o alifie, apoi la ochi l-a legat, Apoi după ce îi spune din partea lui Ipocrat Că are să șază astfel o săptămînă deplin Întinde mîna… pe masă era un frumos rubin, Inel de formă antică, vechi suvenir părintesc; Doctorul îl ia, se duce, și ca să vă povestesc Mai pe scurt, el vine iară a duoua ș-a treia zi, Și nencetat, totdauna, la orice vizită nuouă, Luă cîte unul-duouă Din lucrurile mai scumpe cîte în casă găsi. Cînd se-mplini săptămîna, pe bolnav îl deslegă: „Uite-te, cum ți se pare, și cum vezi?“ îl întrebă. „Cum văz? răspunse bolnavul, împrejurul său privind, Și din averile sale nimica nemaizărind. Cum văz? nu știu, frate, atît numai poci să zic Că din ce vedeam odată acum nu mai văz nimic.“
Cunosc patrioți politici, care-așa exploatez Simplitatea populară, și ei singuri profitez.
(„Colecțiune de nuvele, poezii și altele“, Buc., 1855)
Această lucrare – pe care am smuls-o, rând cu rând, din ghearele tuberculozei ajunse la ultimul stagiu – o dedic (un omagiu bietului corp uman care se luptă eroic cu această boală nemiloasă) tuturor bolnavilor de tuberculoză de pe Pământ, fie că sunt oameni buni sau ticăloși.P.I.
Înghemuit pe un scăunel, într-un colț al acestei spațioase bucătării de mare casă burgheză, tânărul Adrian sta nemișcat și părea că trage cu urechea la ceva ce s-ar fi petrecut în sufletul lui. Era cu totul preocupat, de un ceas de când se afla acolo. Mamă-sa îl adusese, ca să-l bage la stăpân, „băiat de alergătură”, și cu toată ora matinală, biata femeie începea să se neliniștească de ținuta puțin cuviincioasă, după părerea ei, în care încremenise fiu-său, tocmai acum când trebuia să-l înfățișeze stăpânilor.
De astă dată, mă hotărâi să plec călare și, fiindcă era asupra iarmarocului de la Duminica Mare, rugai pe prietenul meu Tasache Crăcăuanu, cel mai vestit hipolog sau, mai bine zis, geambaș de pe vremuri, să-mi închipuie un cal potrivit pungii mele și țintei ce urmăream. Astfel, spre seara mai sus-pomenitei sfinte duminici, numai ce-l văd pe Tasache al meu intrând în ogradă și ducând de dârlogi un soi de dihanie, pe care cu un prisos de bunăvoință ai fi putut-o lua drept cal.
Iisus lupta cu soarta și nu primea paharul… Căzut pe brânci în iarbă, se-mpotrivea îtruna. Curgeau sudori de sânge pe chipu-i alb ca varul Și-amarnica-i strigare stârnea în slăvi furtuna.
O mâna nendurată, ținând grozava cupă, Se coboară-miindu-l și i-o ducea la gură… Și-o sete uriașă stă sufletul să-i rupă… Dar nu voia s-atingă infama băutură.
