https://blog.revistaderecenzii.com/

Cine-i tare și mare,
Dar minte nu prea are,

Nu-i bine, cât de bun la inimă să fie.

Pe elefant l-au pus în codri la domnie,
Și de pe neam ei toți,
De la străbunii săi până la strănepoți,
Au îndestulă minte;
Dar este rar acel preafericit părinte
Să-i iasă buni copiii toți.
Și elefantul meu, oricum era de mare,
A înțelegerii n-avea îndemânare,
Iar blând și plin de bunătate

Era, cât nu se poate.
Și iată că la domn au dat bietele oi
O jalobă, zicând că „lupii răi pe noi

De tot ne jecuiesc”.
— Tâlharii, varvarii, da cum de îndrăznesc!
Au zis duiosul domn. Iar lupii se-ndrepta

Și-așa urla:
— Măria ta!

De noi nu te-ndura,
Căci singur ne-ai fost dat poruncă astă-iarnă
S-avem cu toții blană.
Iar oile pârăsc, c-așa sunt învățate:
Noi n-am luat mai mult decât pielcea de frate.

— Atâta! domnul le răspunde,
Să știți că strâmbătăți la mine nu-ți ascunde,
Vă hotărăsc de-acum de oaie o pielcică,
Și nici un păr mai mult, nimică.

https://blog.revistaderecenzii.com/

O vulpe a intrat odată
Flămândă în livadă.

Și poamele văzând, frumoase, coapte bine,
S-a bucurat prea mult în sine,
Dar bucuria ei au fost în mâini străine:
Că prunele pe crengi cam susușor erau

Și nu se scutură.
Umblând ea în zadar mai bine de un ceas,
A zis acestea către prune:
— Cum v-am găsit, așa vă las,

Măcar că la privit vă arătați prea bune,
Dar verzi, în loc să folosiți,
Voi dinții strepeziți.

Un adevăr de mult văzut,
Că neavând prilej ca să ne folosim
De-un lucru ce ne e plăcut,
Apoi neapărat cusururi îi găsim.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Cum? Mai visezi şi-acuma, iubito, primăvara?
Te mai gândeşti şi-acuma la câmpul plin de flori?
N-ai renunţat la ceasul de vis şi planuri seara,
Mai frunzăreşti în taină cutia cu scrisori?

Cum? Mai alergi şi-acuma pe ţărmuri s-asculţi marea?
Acele-apusuri roşii şi-acum le mai priveşti?
Tot îţi mai faci cu grijă la ora 5 plimbarea,
Tot îţi mai iei umbrela de soare când citeşti?

N-ai încă sensul morţii, nu simţi ce se petrece?
Nu vezi că viaţa fuge din noi ca un tâlhar?
Că vasele cu visuri au început să sece
Şi nu mai pot să umple nici un pahar măcar?

Că mult, o!…mult mai serbezi ca altădată, luna
N-o mai căutăm cu-aceeaşi ardoare printre stânci?
Nu te întrebi, iubito, deloc, de ce acuma
În turnurile nopţii urcăm încet, pe brânci?

Tot mai păstrezi în glastră acele vechi garoafe?
Dar lucrurile mele? Tot le ai între fereşti?
Pe unde-au fost odată grădini acum praf e
Şi-azi nici o bucurie-n tristeţi nu mai găseşti.

Ne apropiem de toamnă cu fiecare seară
Şi-abia mai poate lampa răzbate până-n drum.
Mi-e frică lângă geamuri să mai privesc pe-afară
Şi teamă mi-e şi-n mine să mai privesc acum.

Şi totuşi tu, iubito, acolo în cămara
Cu flori demult uscate (dar pentru tine vii)
Visezi cu-nchise pleoape şi-acuma primăvara
Şi, cine ştie, poate şi-acuma îmi mai scrii…

Sursa: https://poetii-nostri.ro/radu-stanca-anacronism-romantic-poezie-id-39826/

https://blog.revistaderecenzii.com/

PERSONAJELE

CUCOANA CHIRIȚA

GRIGORI BÂRZOI, soțul ei

ELLIEN MOGHIOR, aeronaut ungur

NAE NĂUCESCU

DESPA, soția lui

COSTICĂ HAZLIUL

LICĂ PANGLICĂ

UN COMISARUN

VÂNZĂTOR DE ALUNE PRĂJITE

PUBLIC

(Scenele se petrec din dosul Mitropoliei, pe piața destinată pentru ascendarea baloanelor, 1874.)

https://blog.revistaderecenzii.com/

Personajele

CONUL LEONIDA, pensionar – 60 de ani
COANA EFIMIȚA, consoarta lui – 56 de ani
SAFTA, slujnica lor

În București, la Leonida.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Să nu te-atingi de cercurile mele,
Ostaş viclean ! Şi nici să nu te-nşele
Asemănarea lor cu arcul tău.
Sunt simple jucării şi nu fac rău.

Nu te uita prostit, cu ochiul acru.
În rotunjimea lor stă actul sacru,
Care-mplineşte sânul, mingea, vasul.
Şi-aceasta nu-i o lance, e compasul …

Apropie-te mai bine cu sfială,
În rotunjimea lor nu e greşeală.
Şi chiar dacă le vezi întinse-n zgură
Esenţa lor e tot idee pură.

Dacă arunci o piatră-n lac se iscă,
Le vezi stârnind un lac de odaliscă,
În fumuri moi se leagănă agale,
Pe scoici şi melci desfăşură spirale.

Cerescul cerb le poartă sus în coarne.
Sunt ochiul lui atent când el adoarme.
În forma lor tot cosmosul încape.
Priveşte-le, nebunule, de-aproape !

Zadarnic te-nvârteşti pe lângă poartă ;
Cât timp problema mea rămâne moartă,
Cât mă frământ să-i aflu dezlegarea
Nu-ţi părăsesc, fii sigur, închisoarea.

Căci sau sub ziduri, sau sub cer cu stele,
Înconjurat de cercurile mele,
Fie că dorm pe prund, ori blăni de biber
Cât timp le am pe ele, eu sunt liber !

Sursa: https://poetii-nostri.ro/radu-stanca-arhimede-si-soldatul-poezie-id-2910/

https://blog.revistaderecenzii.com/

 Nenorocita privighitoare
Cînta-n pădure a ei durere,
Natura-ntreagă da ascultare,
Tot împrejuru-i era tăcere.

   Alții în locu-mi ar descri poate
Acele tonuri neimitate,
Glasul acela-nmlădiitor,
Ce c-o-ntorsură lină, ușoară,
Treptat se urcă și se coboară,
Plin de simțire, plin de amor.

   Eu vă spui numai că despărțirea
Și suvenire pline de jale,
Că nedreptatea, nelegiuirea
Era sujetul cîntării sale.

   Un măgar mare ce-o ascultase,
Și ca un aspru judecător
Capul pleoștise, sau rîdicase
Cîte-o ureche,-n semn de favor,

   Ieși-nainte să-i dea povață,
Și c-o neroadă încredințare:
„Am fost — îi zise — aci de față,
Dar, zău, nu-mi place a ta cîntare.

   Cu toate-acestea, am nădejdi bune,
De nu îți pare lucru prea greu,
La niște reguli a te supune,
Luînd de pildă cîntecul meu.“

   Atunci începe cu bucurie
Un cîntec jalnic și necioplit,
Încît de aspra lui armonie
Toată pădurea s-a îngrozit.

   Privighitoarea, fără sfială,
Zise: „Povața e în zadar;
Căci d-aș urma-o, nu e-ndoială
Că eu în locu-ți n-aș fi măgar“.

(Ed. 1838)

https://blog.revistaderecenzii.com/

La un țăran era o vită de măgar,
Cu care el la toți se lăuda;
Căci în părerea lui prea bine se purta.
Și pentru că-mprejur era tot codri mari,
Apoi ca nu cumva, păscând, să rătăcească

Măgarul lăudat,
Și totodată vrând ca să-l împodobească,
Un zurgălău la gât țăranul i-au legat;
Măgarul s-au făcut măreț și îngâmfat.
(De decorații el pesemne auzise,

Că prea se fudulise.)
Dar rangul nou au fost lui spre osândă mare.
(Urmează și la noi această întâmplare.)
Eu însă mai întâi dator sunt să vă spun,
Că în purtări era măgarul nu prea bun;

Iar pân’ la zurgălău el bine petrecea.
Prin țarini, prin grădini, prin curături umbla,

Păștea, se-ndestula;
Ș-apoi cam pe furiș acasă se-ntorcea.
Acum însă mai rău măgarul petrecea.

Pentru că rangul nou,
Sunând prin zurgălău,

Chema când pe vecin cu vro despicătură
Să deie pe măgar afar’ din curătură,
Când pe stăpânul său cu jărdia în mână,

Să-l scoată din grădină;
Apoi și pe jitar,

Să-i rupă coastele cu parul din ogoară,
Încât bietul măgar,
Stâlcit și osândit, rămase mai să moară.

Și oamenii acei la rang înaintați
Pățesc asemene, când sunt interesați;

Pentru că rangul nou,
Lor este zurgălău,
Ce sună de departe
Vădindu-le a lor fapte.

https://blog.revistaderecenzii.com/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Mihai nu izbutise-a uni decât pentr-o clipă cele două țări-surori: le va apropia mai mult locul acelorași dureri. Cu moartea lui se rupe șirul de domni întemeiat pe părinteasca moștenire, lungul șir al Basarabilor, cum se rupsese și-n Moldova, cu groaznicul sfârșit al lui Răzvan-Vodă, șirul Mușatinilor.