https://blog.revistaderecenzii.com/

E lunca veninoasă, când toamna e-n declin.
Cireada paşte iarbă,
Dar paşte şi venin-
Brânduşe înflorite ca cearcănele grele
Iar ochii tăi se-aseamănă cu ele:
Sânt cenuşii ca toamna ce curge peste lume.
De ochii tăi mă-nveninez anume.
Gălăgioşi copiii vin de la şcoală-acum-
Se aude muzicuţa departe nu ştiu cum.
Culeg brânduşe – mame cu multe fiici aproape, –
Iar la culoare-ntocmai ca ale tale pleoape
Ce tremură ca floarea-n dezlănţuitul vânt.

Domol păstorul cântă, înfiorat şi blând.
Şi-ncet-încet cireada, cu muget leneş, lasă
pe totdeauna lunca veninoasă.

Traducere de Dumitru Matcovschi

Sursa: https://poetii-nostri.ro/guillaume-apollinaire-brandusele-poezie-id-17859/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Se scutură din salcâmi o ploaie de miresme.

Bunicul stă pe prispă. Se gândește. La ce se gândește? La nimic. Înnumără florile care cad. Se uită-n fundul grădinii. Se scarpină-n cap. Iar înnumără florile scuturate de adiere.

Pletele lui albe și crețe parcă sunt niște ciorchini de flori albe; sprincenele, mustățile, barba… peste toate au nins anii mulți și grei.

Numai ochii bunicului au rămas ca odinioară: blânzi și mângâietori.

https://blog.revistaderecenzii.com/

În dimineața zilei de 20 iulie 1867, îmi aduc aminte parc-ar fi fost ieri, am văzut pentru întîia oară marea la Ostanda. Prima vedere a mărei nu e un spectacol banal și în viața oricărui om, cred, un asemine moment nu se uită. Am rămas, pot zice înmărmurit, privind imensitatea zdrobitoare ce se desfășura dinaintea mea. De unde și pînă unde, îmi ziceam în gîndul meu, atîta amar de apă care înfășură pămîntul de jur împrejur? Ce lumi, ce prăpăstii, ce taine or fi în adîncimile ei nepătrunse, în vecinicul ei întuneric? Toate aceste întrebări fără răspunsuri se înfățoșau minții mele speriate care nici prin vis nu visase așa ceva.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Multe s-au scris și se vor scrie încă despre societatea literară „Junimea” din Iași, care prin activitatea ei neîntreruptă de mai bine de un sfert de secol a săpat brazde adînci pe pămîntul tuturor țărilor locuite de români și a avut meritul necontestat de a fixa aproape definitiv modul de vorbire și scriere a limbii noastre culte. Cine nu știe că în școli, în parlament, în biserici, în tribunale, în gazetele literare și politice, limba întrebuințată astăzi nu se mai asamănă cu aceea de acum 40 de ani. Influența acestei societăți a produs o evoluțiune sau, mai bine zicînd, o revoluțiune în spirite, a modificat gustul publicului și l-a îndrumat spre izvoarele cele curate românești, îndepărtîndu-l de la obicinuința împrumuturilor și al imitațiunilor streine.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Când mi s-a dat ordin să trec cu detașamentul de pază pe Nistru, am salutat cu multă bucurie această noutate și m-am bucurat cu atât mai mult, cu cât vedeam mutra plouată a camarazilor mei de batalion: adio vinul bun, fetele vesele și viața asta cu sindrofii, cu baluri, cu întâlniri furișe, de orășel basarabean, care, la urma urmei, oricât de mic, oricât de strâmt și de noroios o fi, e totuși un orășel.

https://blog.revistaderecenzii.com/

O văz, ca prin vis.

O văz limpede, așa cum era. Naltă, uscățivă, cu părul alb și creț, cu ochii căprui, cu gura strânsă și cu buza de sus crestată în dinți de pieptene, de la nas în jos.

Cum dăschidea poarta, îi săream înainte,

https://blog.revistaderecenzii.com/

Revista Convorbiri literare intră în al 40-lea an al existenței sale.

Îmi aduc aminte, nu fără oarecare strîngere de inimă, că am fost martor la ceremonia botezului ei petrecută în casele d-lui V. Pogor față cu numeroși alți martori dintre care, spre marea noastră durere, mulți au trecut pragul vieții, și nu tocmai dintre cei mai puțini scumpi inimei noastre.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Pe la anul 1867 noi tinerii din Iași, cîți făceam parte din cercul „Junimei” literare, eram pe rudă pe sămînță amorezați. Un fel de epidemie dăduse peste noi; ne molipseam unul de la altul și era ușor de capatat boala, căci niciodată nu se întîmplase să fie în Iași atîta sex frumos disponibil ca atunci. Eram tocmai în epoca cea de cumpănă a tinereței, cînd trebuia, vrînd nevrînd, să trecem prin această încercare, cum trec copiii prin boala pojarului. Toți aveam vreme de pierdut și inimă de cheltuit; prin urmare, ne găseam în cele mai bune condițiuni de a cădea în laț.

Sunt acum 25 de ani, mă găseam la dl. V. Pogor, într-o sîmbătă sara la una din obicinuitele întruniri literare ale societăței „Junimea».

https://blog.revistaderecenzii.com/

Stau dinaintea biuroului meu, gînditor cu capul răzămat pe mîni și cu ochii ațintiți la fereastra.

Pe acest biurou am făcut în cursul vieței mele multa răsipa de cerneală, am încredințat hîrtiei multe gînduri intime, multe mărturisiri din ale trecutului, care, luîndu-și zborul pe aripele tiparului, mi-au purtat numele cînd spre laudă, cînd spre ocara mea.