Erau odată un moșneag și-o babă; și moșneagul avea o fată, și baba iar o fată. Fata babei era slută, leneșă, țâfnoasă și rea la inimă; dar, pentru că era fata mamei, se alinta cum s-alintă cioara-n laț, lăsând tot greul pe fata moșneagului. Fata moșneagului însă era frumoasă, harnică, ascultătoare și bună la inimă. Dumnezeu o împodobise cu toate darurile cele bune și frumoase. Dar această fată bună era horopsită și de sora cea de scoarță, și de mama cea vitregă; noroc de la Dumnezeu că era o fată robace și răbdătoare; căci altfel ar fi fost vai ș-amar de pielea ei.
Vii din înalte ceruri sau ieşi din adâncime, O,Frumuseţe?Reaua şi buna ta privire Împrăştie de-a valma şi fericiri şi crime, De aceea tu cu vinul te potriveşti la fire.
În ochii tăi stau zorii cu serile-mpreună; Sărutul tău e-o vrajă şi-o amforă ţi-i gura; Şi când reverşi miresme de-amurguri cu furtună Se face laş eroul,vitează stârpitura.
Răsari din hăul negru?Cobori din lumi stelare? Destinul ca un câine de poala ta se ţine; Şi bucurii şi chinuri tu semeni la-ntâmplare; Stăpână eşti şi nimeni nu e stăpân pe tine;
Calci peste morţi de care îţi râzi cu mult dispreţ; Ai juvaieruri multe şi Groaza dintre toate Nu-i cel mai slut,şi-Omorul e un breloc de preţ Pe pântecul tău săltând cu voluptate.
Orbitul flutur zboară spre tine,lumânare, Slăvindu-te drept torţă când a început să ardă. Acel ce-şi strânge lacom iubita-n braţe pare Un muribund ce-n taină mormântul şi-l dezmiardă.
Că vii din iad sau luneci din cer, ce-mi pasă mie, O,Frumuseţe! monstru naiv şi fioros! Când ochii tăi,surâsul,piciorul tău mă-mbie Spre-un infinit de-a pururi drag şi misterios?
Sirenă rea sau înger,drăcească sau divină, Ce-mi pasă când tu – zână cu ochi de catifea, Mireasmă,ritm,lucire,o!singura-mi regină!- Faci lumea nu prea slută şi clipa nu prea grea?
Sus prin crângul adormit, A trecut în taină mare, De cu noapte, risipind Şiruri de mărgăritare Din panere de argint, Stol bălai De îngeraşi, Cu alai De toporaşi. Primăvară, cui le dai? Primăvară, cui le laşi?
Şi iată fructe, flori, şi ramuri, şi o frunză, Mai e şi inima-mi ce pentru tine bate, Umilului meu dar să caţi să-i afli-o scuză, Să nu îl farmi cu mâna albă şi curată.
Vin, răsbătut de picături de rouă dese, De vântul dimineţii îngheţând pe frunte. Îngăduie-oboselii reculese Ca să viseze-odihnitoare clipe scumpe.
Pe sânul tânăr zbuciumul mi-adună Răsună ca-ntr-o scoică ultimul sărut: Vrea fruntea-mi pace, de trecu furtuna bună, Să dorm şi eu, de te-odihneşti în aşternut.
În româneşte de Mihai Rădulescu Sursa: https://poetii-nostri.ro/paul-verlaine-green-poezie-id-5049/
Primăvară… O pictură parfumată cu vibrări de violet. În vitrine, versuri de un nou poet, În oraș, suspină un vals de fanfară.
O lungă primăvară de visuri și păreri…
O lungă deșertare zvonește împrejur, E clar și numai soare. La geamul unei fabrici o pală lucrătoare Aruncă o privire în zarea de azur.
O nouă primăvară pe vechile dureri…
Apar din nou țăranii pe hăul de câmpie, În infinit pământul se simte tresăltând : Vor fi acum de toate cum este orișicând, Dar iar rămâne totul o lungă teorie.
Desigur, primăvara mi-a țâșnit din tâmple. De umbre, umerii îmi șiroiesc, tăcut, prea bine mi-e și nu mă mai pot rumpe de aerul rotund ce m-a-ncăput.
E-ntâia oară când rămân fără de viață, de primăvară-ncercuit cu frânghii, până miresmele îmi dau un pumn în față, trezindu-mă, le-adulmec și le mângâi.
Și mor a doua oară, când îmi taie chipul pala de raze atârnând de crengi și iar mi se rotește-n păsări timpul, când pasul tău răsună pe sub crengi.
Cu văzu-nchis, simt cum îmi bat peste sprâncene imaginile tale, clinchetând. Mor sacadat și reînviu din vreme-n vreme, de-otrava morții sufletu-mi eliberând.
O, primăvara flăcări roșii-nalță. Pe rugul lor mi-e sufletul întins până miresmele îmi dau un pumn în față, și mă trezesc, și-nving și sunt învins.
S-a dus zăpada albă de pe întinsul țării, S-au dus zilele Babei și nopțile vegherii[1]. Câmpia scoate aburi; pe umedul pământ Se-ntind cărări uscate de-al primăverii vânt.
Lumina e mai caldă și-n inimă pătrunde; Prin râpi adânci zăpada de soare se ascunde. Pâraiele umflate curg iute șopotind, Și mugurii pe creangă se văd îmbobocind.
O, Doamne! iată-un flutur ce prin văzduh se perde! În câmpul veșted iată un fir de iarbă verde Pe care-ncet se urcă un galbin gândăcel, Și sub a lui povară îl pleacă-ncetinel.
Un fir de iarbă verde, o rază-ncălzitoare, Un gândăcel, un flutur, un clopoțel în floare, După o iarnă lungă ș-un dor nemărginit, Aprind un soare dulce în sufletul uimit!
Românul caracterizează sub forme poetice sau glumețe toate variațiile timpului. Astfel, îi place a numi zilele Babei, zilele cele dentâi ale lunei mart (giboulées de Mars), pretinzând că ele sunt nesuferite, ca o babă care se ceartă necontenit, și plânge, se bocește și nu lasă pe nime în pace. Însă adevărata denumire de zilele Babei e bazată pe sărbătoarea Dochiei (baba Dochia), ce cade la începutul lui mart. Acele zile sunt urmate de zilele cocostârcului, a mieilor, a ciocârliei, a rândunelelor etc., care prevestesc reîntoarcerea în țară a paserilor pribegite de cu toamnă și epoha nașterii mieilor.
