Cînd mergea el pe ulița satului dus de mînă de părintele său, atunci se coteau țărancele între ele șoptindu-se: „Chiar ochii maică-sa”; și cînd de sub amvon sfios și cu inima strînsă își ridica el ochii în sus spre preotul care cuvînta, atunci acesta se oprea o minută părîndu-i-se că revede neagra strălucire a ochilor mamei; și cînd în luptă cu somnul deodată își deschidea el ochii tresărind, atunci bătrîna Cristina, ce ședea lîngă căpătăiul lui, suspina sub povara unei grele amintiri; și cînd tatăl său voia să-l mustre pentru că, de milă, a dat drumul cînelui din lanț, se stăpînea bătrînul zicîndu-și în sine: „Tot ochii ei”.
Ce poate fi mai vesel decât un școlar în vacanțe! Îmi aduc aminte ca acuma, când profesorul mă chemă în salonul de așteptare și-mi dădu o scrisoare a cărei pecete purta niște inițiale binecunoscute mie, și a cărei adresă era scrisă de-o mână asemine binecunoscută mie, mâna prietenului meu. Cu ce strângere de inimă deschisei scrisoarea! Prin ea mi se vestea că Constantin viziteul, o slugă veche și credincioasă, sosise cu trăsura spre a mă duce la moșia părintească pentru timpul vacanțelor. Scrisoarea era scurtă, dar întovărășită de câteva gavanoase cu dulceață, o cutie de rahat și câțiva galbeni de cheltuială pe drum. Prin post-scriptum tatăl-meu îmi zicea să iau sama să nu răcesc.
Tot pe vremurile-acelea, în hotar cu sciții, se-tindea țara tracilor către miazăzi și apus, până-n stâncile Balcanilor -muntele Hemus, cum îi ziceau pe atunci — pragul strălucitului regat al Macedoniei. Popor mare și vrednic în războaie erau tracii, dar desfăcut în neamuri multe, și la prea mulți stăpâni împărțit.
Sunt vasluian de loc din satul Floreștii. Eram abia de douăzeci și unu de ani, când îmi veni rândul să trag la sorți. Îmi aduc aminte cu ce sfială vârâi mâna într-un vraf de hârtiuțe răsucite și scosei no.13.
Buchetul rimelor ce dai Au o puternică savoare, Dar titlul Flori de putregai, Arghezi, cred că nu-i cuminte, Nu vezi că prea aduce aminte C-ai stat odată la răcoare?
Voi, munților mândri, moșnegi cununați Cu stelele bolții albastre, În leagănul vostru de codri și stânci Dorm toate poveștile noastre. Alături de șoimii cu ochii aprinși, Din tainica voastră dumbravă, Se-nalță-ndrăznețe-n lumina din cer Și visele noastre de slavă.
În voi își deșteaptă plânsorile ei Frumoasa mea țară săracă, Cu brațe lipsite de-al luptei fior Și buze ursite să tacă. La voi vine jalea-i când vifor păgân Purcede strigarea să-i frângă, În cântec o schimbă pădurea de brazi Și-n lume-o trimite să plângă.
La voi mă îndrumă-n cărările ei Și biata mea soartă pribeagă, Pădurea cea veșnic lipsită de somn Mi-e sfântă și-atâta de dragă. Cântarea măiastră din codrii cărunți Dă strunelor mele povață, Și-o mândră poveste strivită de vremi Truditul meu suflet învață.
Din culmea pleșuvă cu creștetul alb Privirile-mi zboară departe, Și-n mintea supusă tresare aprins Fiorul măririlor moarte. Un vaier amarnic se zbate-n amurg Și stăruie-n zvonuri de ape, Al munților vaier mă zbuciumă-n piept Și-mi tremură plânsu-n pleoape.
O vitregă soartă, cu patima ei, Pe-ntinsele culmi și poiene, În vremuri pitice, iubirii de frați Ziditu-i-a graniți viclene… A pus miezuine și stavil-a pus, Rupându-vă creștetu-n două, Când Domnul, stăpân pe pământ și pe cer, Pe voi v-a dat, munților, nouă!
Vă arde rușinea din creștet, ades’ Voi aspră porniți vijelie – Și sufletu-mi lacom vă soarbe atunci Năprasnica voastră mânie! Din urletul vostru sub cerul aprins, Din ploaia de trăsnete grele S-a naște odată, plutind peste vremi, Cântarea cântărilor mele!
Venise primăvara și cu ea împreună venise șiruri de cucoare și roiuri de rândunele. Tânăra Elena ședea acum la fereastră și sorbea cele întăi raze calde ale soarelui. Ochii ei albaștri rătăceau în depărtări, și, adâncită cum era în visuri nehotărâte, ea nu băga de seamă că rândunelele ce-și pregăteau cuibul sub streșina casei, mai, mai că o atingeau cu vârful aripei în zborul lor nebunatic. O tainică tristeță îi îneca inima, și pe marginea genelor ei aurii se iviră două picături de lacrimi. Dar care să fi fost cauza tristeței ce o învăluia? Erau oare numai visuri de ale tinereței care vin și trec răpede cum trec nourii pe seninul ceriului, sau era o presimțire tainică despre o nenorocire viitoare? Căci, străină și orfană în lume precum o lăsase Dumnezeu, ea nu avea alt tovarăș decât frumusețea care era cel mai primejdios scut pentru singurătatea ei.
