Alexandru și soția sa Elena, doi însurăței în luna de miere, nemaiștiind unde să-și răsfețe cele întîi a lor simțiri amoroase, se hotărâră să călătorească prin munți. În setea lor de a rătăci prin pădurile cu brazi, ei își făcură iute gemandanele uitând, se înțelege, ca toți înamorații, multe de-ale traiului trebuitoare în acele locuri singuratice, dar un lucru, cu toată năucia lor, nu putură să-l uite, căci nu se uită el singur pe sine: era o mătușă sarbădă și tomnatică care se ținea nedezlipită de pașii lor, crezându-se menită a priveghea asupra neispititelor tinerețe ale Elenei.
Prin nouri, vulturul, spre muntele Ceahlău Întinse zborul său. Pe cea mai naltă stâncă a lui, el se așează Și lumea dedesubt privind, se desfătează. Un șir de munți măreți, Moldova de o parte. A ei câmpii, păduri, a ei frumoase sate! Și ape: Bistrița, Moldova și Siret, Pe șesuri vesele, se văd curgând încet. — Să fie lăudat al tău, o, Joe! nume, Pentru aripele ce tu mi-ai înzestrat; Cu care mă ridic la înălțimea lumei,
Pe unde nimene a fi n-au cutezat! Aceste vulturul rostește bucuros. — Da’ știi, prietene, că ești lăudăros! Paingul de pe mușchi atunce îi răspunde. Dar uită-te de vezi: și eu sunt oare unde? Se uită vulturul și vede, înadins, Paingul lângă el, cum mreaja a întins.
— De unde te-ai luat? Întreabă el mirat.
Și cum te-ai târâit? — Să-ți spun adevărat, Paingul au răspuns, Pe coadă-ți am venit, Tu însuți m-ai adus;
Cu-a mea putere, eu nici aș fi îndrăznit, Iar de acum nu am de tine trebuință. Aici, statornica să-mi fac vreau locuință!… El bine n-au sfârșit și un vârtej de vânt, Cu mreaja lui cu tot, îl suflă la pământ.
Cum socotiți și dumneavoastră; Dar eu gândesc că-n lumea noastră,
Sunt mulți asemene ca și paingul meu, Ce fără ostenele se trag în sus mereu,
De coada unui mare; Și cărora le pare
Că singuri vrednicesc și că li s-au căzut; Când spre căderea lor Nu trebuie mai mult, Decât un vântișor.
Capul cel de búor, a fiară vestită, Sămnează puterea țârâi nesmintită. Pre câtu-i de mare fiara și buiacă, Coarnele-n pășune la pământ îș pleacă. De pre chip să vede búorul ce-i place, C-ar vrea-n toată vremea să stea țara-n pace. C-atunci toată vita poate de să-ngrașe, Fără zăhăială, într-a țărâi pașe. Dară une date are și ea toane, De-ș calcă vrăjmașii și-i vântură-n coarne. Pentr-aceea-ș poartă cunună de aur Într-a sale coarne, în cele de taur. Stau împregiur dânsă trei planite-n hoarbă, Soarele și Luna, și Venus, podoabă. Din ce să-nsămnează țara că rodește În tot feli de hrană, de le prisosește. Și pre vremi de pace oamenii zburdează Într-agonisită, că pot de-ș lucrează. Vinul și cu grâul, și cu de tot viptul, Cu cirezi și turme, copără pământul. Dară miere dulce! Cine poate spune Ce-au miluit Domnul din ceri, că-s tot bune! Cine poate scrie toate de-amănuntul, Că știută este țara-n tot pământul! Și-mbogățăsc lesne, fără de zăbavă, Creștinii Moldovii, dând Domnului slavă.
Omul, căruia aparține acest nume, întrunește în el trei mari individualități intelectuale: filosof, estetician și poet. Moartea îl răpi la trei-zeci și trei de ani!… Și pe când la această vîrstă, alții abia întrevăd orizonturile depărtate ale gloriei, el este deja ajuns pe o culme înaltă de nemurire, către care privesc cu respect și adorațiune o lume vastă de admiratori.
Eu nu cred că sunt piedeci la unirea A două inimi ce credință-și țin, Inbire-adevărată nu-i iubirea, Ce piere când in cale-i piedeci vin. Iubirea-i ca o stea nemișcătoare, Ce calea le-o arată la năieri, Statornică în furtuni îngrozitoare, Ea-i tot aceeași astăzi ca și ieri. Iubirea nu-i a vremii jucărie, — Tu frumusețe, doar, cu vremea treci. — Ea nu se schimbă ori-ce-ar fi să vie.
Aceeași ea rămâne ‘n veci de veci. De mi se dovedește cam mințit Nimic n’am scris și nimeni n’a iubit.
Cozma plecă de acasă pe la răsăritul soarelui, cu pușca pe umăr, întovărășit de copoi, și apucă peste cîmp de-a dreptul prin zăpada ce scîrțîia sub cizmele sale, și prin a cărei pulbere se vedeau urme proaspete de iepuri. El mergea cu pași grăbiți, iuțit de gerul dimineței și din pieptul său ieșeau aburi deși ce-i albeau mustețele. Soarele era cu dinți, pădurea încărcată cu promoroacă, și în urma lui satul abia se zărea dintre valurile troianului.
— Rămâi sănătos, vecine! Au zis lupul către cuc. Aceste țări de rău pline Le părăsesc și mă duc. Nu mai pot trăi aice, De om, câine, prigonit. În Arcadia, ferice! Este codru de trăit. Unde aurita vreme Împărățește deplin, Unde lupul nu se teme De năpăstile ce-i vin. Acolo nu sunt războaie, Toți în pace viețuiesc: Omul este blând ca oaie, Iar câinii nici hămăiesc. — Cale bună, măi vecine! Dar te rog, să-mi spui curat: Năravul nu-ți iei cu tine? Și colții ai lepădat? — Să-i lepăd? Da’ cum se poate?
— Apoi ține minte, frate, Că la viitoarea iarnă Ai să rămâi fără blană. Și așa s-au întâmplat, Precum cucul i-au cântat.
Între oameni iar sunt unii Cu colți de lup înzestrați: Ori în care parte-a lumii, Ei vor fi tot ne-mpăcați.
Vestea despre țara Moldovei mersese odinioară departe pănă în țările cele mai depărtate de la apus. Se zicea cum că grâiele rodesc în pământul ei atât de mult, încât oamenii nu dovedesc să le strângă în girezi; că vinul din podgorii curge în pârăie, încât oamenii, nemaiavând ce face cu el, îl uită cu anii în pivnițe pănă ce putrezesc doagele și cercurile poloboacelor și rămâne vinul în cămeșa lui; că oamenii sunt blajini și primitori, neștiind ce-i cumpăna și măsura în ale traiului, și că la masa fiecăruia este totdeauna loc pentru zece.
Bursucul întâlnind pe vulpe a-ntrebat. — Oh, dragă cumătre, am dat peste păcat!
Sunt, iată, surghiunită! Tu știi că eu am fost în slujbă rânduită La o găinărie. Cu trebile ce-aveam, odihna-mi am lăsat, Și sănătatea mi-am stricat; Dar tot eu am căzut în groaznică urgie, Pe niște pâri nedovedite, Precum că luam mite.
Tu singur martor ești, în adevăr să spui: De m-ai văzut cumva, măcar cu vreun pui? — Nu, dragă cumătră; dar când ne întâlneam
Eu cam ades vedeam: Că tu pe botișor Aveai și pufușor.
Se-ntâmplă și la noi de vezi Cum altul, având loc, așa se tânguiește, Încât îți vine mai să-l crezi Că abia din leafă se hrănește. Dar astăzi butcă, mâine cai,
De unde oare-i vin? Și când ar vrea să stai Să-i faci curată socoteală Pentru venit și cheltuială,
