https://blog.revistaderecenzii.com/

Un lup pe puiul său voind să-l ispitească,
De este vrednic el în breasla părintească,

L-au fost trimis odată
La margine să vadă:

Pe unde-s oile? Cum stau păstorii lor?
Și nu cumva ar fi vreun prilej ușor,

Măcar cam cu păcat,
Să capete vânat?

S-au dus și au venit flămândul lupușor,
Zicând: „Eu am aflat pe astăzi bună masă:
Cole sub deal se pasc mulțime de oi grasă;
Putem întru ales vreuna să luăm

Și să mâncăm.”
— Da’ bine, de păstor tu nu-mi spui ce-ai aflat?
Bătrânul lup au întrebat.
— Păstorul, precum spun,
E deșteptat și bun,

Iar câinii, i-am zărit, sunt slabi și puțintei,
Nu-i grijă despre ei.
— De este chiar așa, eu tot nu mă unesc
La turmă să pornesc —
Răspunse lupul — căci de nu-i păstorul prost,
Apoi el câini mișei nu ține.
Să mergem noi mai bine

Pe unde eu am fost,
Și știu că sunt câini mulți, dar e păstorul prost.
Iar unde e păstorul de nimică,
Nici câinii nu-s de frică.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Lupul_%C8%99i_lupu%C8%99orul

https://blog.revistaderecenzii.com/

La răspântia căilor singuratice, unde călătorul e minune și glasul omului poveste, o colibă, dusă pe jumătate în pământ, stă locului neclintită.

Stăpânul lumii e vântul, și aruncă, ca în bătătură la el, clăi de nori posomorâți peste întinsul cerului. Frunzele uscate scot sunete seci și, repezite în depărtări, se pierd spre roata pământului.

https://blog.revistaderecenzii.com/

După o preumblare de o lună și jumătate, mă întorsesem în București, loc obișnuit al rezidenței mele. N-apucasem încă să mă scutur bine de praf, când îmi aruncai ochii pe o scrisoare sosită de la Iași, în lipsă-mi. Amicul ce mi-o adresa, informat de mai-nainte de voiajul nostru, își arăta părerea de rău că n-a putut să ne însoțească și sfârșea zicând că se mângâie cu ideea că literatura noastră se va îmbogăți cu vreo producție vrednică de…

https://blog.revistaderecenzii.com/

[Fragmente]

Pe cînd în București se preparau gravele evenimente politice care au avut mai tîrziu de efect răsturnarea lui vodă Cuza și întronarea lui vodă Carol, în Iași se prepara o alta mișcare dezbracată de orice caracter politic, a cărei rezultate au fost, într-o altă direcțiune, aproape tot atît de însemnate pentru țară. O mînă de tineri iubitori de literatură și anume: d-nii Theodor Rosetti, Vasile Pogor, Titu Maiorescu, P. Carp, Nicu Scheletti, Iacob și Leon Negruzzi adunau regulat o dată pe săptămînă sara, de obicei la d-nii Pogor sau Maiorescu, ceteau piese din Shakespeare, versuri din Goethe, Heine, Victor Hugo, Musset și alții, discutau chestiuni filozofice și științifice culese din cetirea lui Darwin, Kant, Schopenhauer, H. T. Buckle, Auguste Comte, discuțiuni interesante care la sfîrșit erau regulat întrerupte prin un ceai întovărășit de un zdravăn cozonac.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Nu ai cuget, ești un rău!
Tu te-ai făcut ciocan, tu te-ai făcut ilău.
Și-n mine bați fără cruțare!
Au doară ai uitat, că noi chiar din născare
Tot de un neam suntem;
Că noi alăturea în munți ne-nființăm?
Așa țipa la argintari
Sub loviture tari,

Argintul prelucrat de-a fierului unelte.
Iar fierul au răspuns argintului aceste:

— Te mângâie, vecine!
Și întru suferinți ia pildă de la mine.
Tu încă ai noroc;
Iar pe mine, scos din foc,
Și mai cumplit mă bate,
Tot fierul, al meu frate!

Sursa: https://poetii-nostri.ro/alecu-donici-fierul-si-argintul-poezie-id-23983/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Nu mă-ntreba mai mult, este secretul meu,
secretul pentru mine adânc şi sfânt;
în faţa lui mă văd negru pământ,
nu rupe taina, ce cu greu, mereu,

închide cercul; de mă supun prea liniştit
misterului vieţii, descântecul de-ntors
fuge de-a şti; lui Dumnezeu duios
înalţ cu ochii mei, pieptu-mi neliniştit.

Şi în abis de suflet poate să fie-o culme
ce-ncape-n el chiar un fatidic gest,
eliberarea; acolo sus, sus pe înălţime,

praful din glod făcut de soarele celest;
ridică-ţi ochii, pieptul tău să se-anime;
cunoaşte-te total, dar mai lasă un rest.

Traducere de Carmen Bulzan

Sursa: https://poetii-nostri.ro/miguel-de-unamuno-secretul-nostru-poezie-id-18024/

https://blog.revistaderecenzii.com/

Te mai văzui o dată, ființă de iubire,
O înger ce slăvesc!
Și ceasurile repezi, și scumpa ta zâmbire,
Cu suflet, cu viața sunt gata să plătesc.

În valurile-acelea de lume încântată,
În care ne-am găsit,
În vesele cadrile, în sala luminată,
Stam singur și mâhnit.

Plăcerea, frumusețea, podoabe felurite,
Tot era în zadar;
Ele nu pot să-nvie simțirile-amorțite
De-al patimii amar.

Bucuria ce-n preajmă-mi trecea cu repejune,
Trist, rece mă găsea,
Și mă gândeam la vremea care în veci n-apune
În pomenirea mea.

Atunci intrași! Deodată, de pe a mea vedere
Se ridică un nor:
Te presimții; îmi spuse a ta apropiere
Un aer de amor.

Zambila primăverii așa ea ne împarte
Desfătător miros,
Așa dulcele-i suflet se simte de departe,
În aer răcoros.

Și inimile noastre, și ochii se-ntâlniră;
Simții ce pătimești;
Un zâmbet trist mi-o spuse; cu tine îmi zâmbiră
Puterile cerești!

Văzui pieptul tău tânăr bătând de tulburare,
Sub vălul ce sălta;
Te privii în tăcere; cunoscuși a mea stare,
Văzuși puterea ta.

Dar cum se strecurară delirul, fericirea!
Ce iute au trecut!
Jaluză de-al meu bine, făcu nenorocirea
Un semn, și te-am pierdut!

Multe rele de-atuncea am suferit, iubită!
Multe am pătimit!
Poezii și proză
Soarta mea credincioasă la ura-i nemblânzită,
Din zboru-i s-a oprit.

Viitorul în ochii-mi își pierde nălucirea,
Toate mă obosesc;
Tu îmi erai nădejdea, tu însuflai gândirea,
Tu făceai să trăiesc.

Roua buzelor tale sufletul răcorește,
Dă viață și plăceri:
Sub umedele-ți gene e un foc ce topește
Tot felul de dureri.

Dar depărtat de tine, ce pot să-mi folosească
Lumea ș-ale ei bunuri, și orice aș avea?
Pustiul unui suflet știu ele să-mplinească?
Pot s-aducă trecutul, pot face-a te vedea?

Pot să întoarcă vremea și ceasurile sfinte
Care sunt al tau dar,
Ca să mai vărs o dată o lacrimă fierbinte
Pe-al inimii-ți altar?

Făceți cruci mântuitoare,
Căci e noaptea-ngrozitoare,
Noaptea Sfântului Andrei.

(Alecsandri)

Într-una din zile îmi luai pușca din cui, pușca cea cu noroc, mi-o grijii bine, îmi așezai cele trebuitoare la torbă, apoi zisei să-mi puie șargul la sanie. Deși cam înserase, însă pănă la moșia vecinului meu Neagu, unde se pregătea o vânătoare de cerbi, era numai o fugă de cal și puteam ajunge înainte de noapte. Ion, o slugă veche, pe care o aveam moștenire de la tata, intră atunci în odaie, se scărpină în cap, tuși, își drese glasul după obicei, apoi cu un aer sfiicios îmi zise:

https://blog.revistaderecenzii.com/

Pășește lin, o barcă, pe unda adormită!
Respectă al naturii repaos trecător;
Inima mea de zgomot cu totul obosită
Ca la un scump tovarăș se-ncrede l-al tău zbor.

Poartă-mă-n sus, în lături, oriunde vrei și-ți place,
Unde te-mpinge vântul, sau unde tu dorești;
Toate-mi sunt deopotrivă, dacă mă duci în pace,
Dacă cu mulțumire vederea-mi rătăcești.

Voi cunoașteți, o unde, cu câtă bucurie,
De ce sfârșit pornită, cu ce cuget curat,
Barca mea totdeauna pe-a voastră-mpărăție
Ca-ntre-ale ei cuprinsuri jucând s-a preumblat.

Înghițiți pe tâlharii a căror îndrăzneală,
Cu trupuri sângerate, cu morți vă otrăvesc,
Ce întocmesc comploturi, și fără de sfială,
Aproape de pierzare, ucideri chibzuiesc.

Însă melancolia, amorul și plăcerea,
Priimiți-le vesel ca pe ai voștri fii;
Eu vă cunosc mărirea, eu vă slăvesc puterea,
Când alerg pe-ale voastre mult umede câmpii.

Din rătăcita-mi barcă, ce-o las la întâmplare,
Ochii mei către ceruri uimit îi ațintez;
Seninul lor însuflă sfială și mirare;
Eu mă rog în tăcere, vărs lacrimi și mă-ncrez.

„Cerul o să ne-ajute”, zicea a mea iubită.
El până acum tace! Să n-o fi ascultat?
Și poate frumusețea a o vedea mâhnită,
Aducându-i drept jertfă suspin neîncetat?

Dacă într-aste ceasuri de vie desfătare
S-ar afla lângă mine… minut dumnezeit!
Viața nu stă-n zile, și eu cu-ncredințare
Câtă-mi rămâne-aș da-o ș-aș zice: am trăit.

Mergi, mergi, ușoară barcă, în dreptu-acelei stele,
Căreia i-am dat nume… un nume ce slăvesc,
Nume ce-n înfocarea închipuirii mele
Pe strălucita-i frunte îl văz și îl citesc.

Acolo te oprește, acolo priveghează,
Cât raza ei asupră-ți ș-asupră-mi va zâmbi;
Când va pieri cu noaptea, atunci te depărtează,
Și iar cu noaptea vino la dânsa a privi.

Până când fericirea, atâta așteptată,
Îmi va răsplăti veacuri trecute cu amar;
Dacă ș-astă nădejde, ca altele-nșelată,
N-o trece ca nădejdea și n-o fi în zadar!

https://blog.revistaderecenzii.com/

Prieteni din liceu, sfârșeam anul al doilea de facultate. Ceata noastră era un amestec de la Drept, de la Științe și de la Litere. Unii, trecând examenele de Drept, urmau cursurile de la Științele fizice; alții, distingându-se la Matematici, răsfoiau tomurile lui Mourlon, ca să susție, cu mai multă învierșunare, că Dreptul nu este o știință.