https://blog.revistaderecenzii.com/

Cu o prăjină mare,
Țăranul gâște de vânzare
Mâna la târg.
Și drept să zic:

În cârdul gâștelor, spre buna îndemnare,
Grăbind la zi de târg, bătea ades cam tare.
(Dar unde de câștig sau pagubă s-atinge,
Nu numai gâștele, și omenirea plânge.)
Eu nu vinovățesc țăranul nicidecum;
Iar gâștele altfel aceasta judeca
Și, întâlnindu-se c-un trecător pe drum,

Așa striga:
— A! Ce necaz, ce osândire!
Asupra gâștelor ce crudă prigonire!
Privește, un țăran cum bate joc cu noi;
De astă-noapte el ne mână denapoi.
Lui, nătărăului, nu-i trece nici prin minte
Că are datorie a ne arăta cinste;
Căci noi ne tragem drept din neamul cel slăvit

Ce Capitolia din Rom’ au izbăvit!
Romanii, mulțămiți, au pus și sărbătoare,
Pentru așa a lor prea vrednică urmare.

— Și voi tot cu aceasta vreți
A lumii slavă să aveți?
Au zis acel drumeț.
— Strămoșii noștri…

 — Știu,
Dar eu la vorba mea să viu:
Ce faptă vrednică voi ați făcut în lume?
— Nimica, însă noi…
— Că numai de fripture voi
Sunteți și bune.

Lăsați dar pe strămoși în pace:
Cu fapta e cinstit acel care o face.

Această fabulă a lămuri se poate,
Dar gâștele să nu se-ntarte.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/G%C3%A2%C8%99tele

https://blog.revistaderecenzii.com/

I

Filimon ședea pe un răzor înalt și ierbos, o fîșcă tomnatecă pe care, ascunsă cum e intre bucate, vara n-o talie coasa, și toamna cînd îmbătrînește, n-o mîncă vitele, — sta și iarba împrejuru-i creștea peste cioarecii de pănură albă, peste țundră, se urca în sus pînă la barbă amestecîndu-se cu pletele cărunte, revărsate peste umeri.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Era pe vremuri un împărat căruia așa de mult îi plăcea să fie bine îmbrăcat și să aibă mereu haine noi încât își dădea toți banii numai pe îmbrăcăminte.

https://blog.revistaderecenzii.com/

1914

Cunoscut de prieteni și de adepți sub numele de соnu Petrachi, bărbatul acesta e o figură politică de mîna întăi, intr-o vreme în care țara românească are oameni de reală valoare.

https://blog.revistaderecenzii.com/

În vremea de demult pe când cucoanele se numeau jupânese, iar boierii mergeau la Divan cu călămările în brâu, trăia în țara de jos a Moldovei un tânăr boier de starea întâi, cu numele Baltag. El avea toate drepturile pentru a se numi boier. Avea carte scrisă pe pergament cu iscălitură și pecete domnească, locuia pe malul Trotușului, într-o casă mare cât o cetate, încunjurată de ziduri groase, și avea o moșie care se întindea de jur-împrejur așa de departe, că nu-i mai știa hotarăle.

https://blog.revistaderecenzii.com/

S-a dus furtuna-n zări ș-acuma se-ntrec miresmele-n putere:
Se-ntrec care de care parcă, stăpînă să rămîie-anume
Peste-ntunericul acestei nopți dulci și pline de mistere ;
Se bat și florile — se vede că nimeni n-are tihnă-n lume.

Se războiesc mereu și ele să stăpîneasc-un ceas pămîntul…
— Dar cine nu-și încearcă oare o dată-n viața lui norocul?
În van să le despart-aleargă sub negrele umbrare vîntul…
— Biruitor pînă acuma domnește singur busuiocul.

Ca o biserică miroasă seninul cucerit o clipă,
Dar se trezesc în umbră crinii, vărsîndu-și boarea lor profană,
Văzduhu-i greu cît n-ar fi-n stare vîslind să-l taie o aripă,
Un trandafir murind se farmă pătînd cuprinsul ca o rană.

Și tot mai grea, mai tare crește naiva florilor urgie,
Se-ntrec care de care parcă să-nvingă ori să moară-n luptă.
În van trimite-un gînd de pace un miros blînd de iasomie,
Și flutură-n deșert în aer, ca un steag alb, o nalbă ruptă.

Hodină nu-i, dar iată-n luptă că vin și mîndrele verbine,
Un miros voluptos aleargă adus de vînturi de departe,
Și nu-i mireasmă să n-adoarmă, nici floare nu-i să nu se-ncline;
Iar noaptea toată deodată miroas-a dragoste și-a moarte.

Miroas-a moarte ș-a iubire și crește-o dulce lenevie
Ca-ntr-un polog frumos în care te-nvinge somnul fără vrere,
O ceață diafană zboară ca peste-un cîmp de bătălie,
Acoperind din nou grădina cu-ntunecatele-i mistere.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Dup%C4%83_ploaie

https://blog.revistaderecenzii.com/

Nepricepînd parcă, profesorul îndepărtă hîrtia de ochi și mai ceti o dată.

https://blog.revistaderecenzii.com/

A fost odată o femeie care voia să aibă un copilaș, dar nu știa de unde să-l ia. Atunci s-a dus la o vrăjitoare și i-a spus:

https://blog.revistaderecenzii.com/

Greierul în desfătare,
Trecând vara cu cântare,
Deodată se trezește
Că afară viscolește,
Iar el de mâncat nu are.
La vecina sa furnică
Alergând, cu lacrimi pică
Și se roagă să-i ajute,
Cu hrană să-l împrumute,
Ca de foame să nu moară,
Numai pân’ la primăvară.

Furnica l-au ascultat,
Dar așa l-au întrebat:
— Vara, când eu adunam,
Tu ce făcei?

 — Eu cântam
În petrecere cu toți.
— Ai cântat? Îmi pare bine.
Acum joacă, dacă poți,
Iar la vară fă ca mine.

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Greierul_%C8%99i_furnica

https://blog.revistaderecenzii.com/

Noaptea aștepta întâmplarea, cu văzduhul alintat de vânt, pentru fetele cu trupurile în vrej și beția amintirilor în găoacea creierului și-n afară, în mătasea umedă a ochilor. Adierea ademenește pașii și sufletul. Lăutarii coboară tainic inima pe vârful degetelor, ca pentru alintarea nopții, pe care o umflă vântul ca pe o perdea. Pumnii de lumină se războiesc din dosul geamurilor fără perdele, disputându-și sufletul și trupul celui pe care-l așteaptă.