În vremea de demult pe când cucoanele se numeau jupânese, iar boierii mergeau la Divan cu călămările în brâu, trăia în țara de jos a Moldovei un tânăr boier de starea întâi, cu numele Baltag. El avea toate drepturile pentru a se numi boier. Avea carte scrisă pe pergament cu iscălitură și pecete domnească, locuia pe malul Trotușului, într-o casă mare cât o cetate, încunjurată de ziduri groase, și avea o moșie care se întindea de jur-împrejur așa de departe, că nu-i mai știa hotarăle.
S-a dus furtuna-n zări ș-acuma se-ntrec miresmele-n putere: Se-ntrec care de care parcă, stăpînă să rămîie-anume Peste-ntunericul acestei nopți dulci și pline de mistere ; Se bat și florile — se vede că nimeni n-are tihnă-n lume.
Se războiesc mereu și ele să stăpîneasc-un ceas pămîntul… — Dar cine nu-și încearcă oare o dată-n viața lui norocul? În van să le despart-aleargă sub negrele umbrare vîntul… — Biruitor pînă acuma domnește singur busuiocul.
Ca o biserică miroasă seninul cucerit o clipă, Dar se trezesc în umbră crinii, vărsîndu-și boarea lor profană, Văzduhu-i greu cît n-ar fi-n stare vîslind să-l taie o aripă, Un trandafir murind se farmă pătînd cuprinsul ca o rană.
Și tot mai grea, mai tare crește naiva florilor urgie, Se-ntrec care de care parcă să-nvingă ori să moară-n luptă. În van trimite-un gînd de pace un miros blînd de iasomie, Și flutură-n deșert în aer, ca un steag alb, o nalbă ruptă.
Hodină nu-i, dar iată-n luptă că vin și mîndrele verbine, Un miros voluptos aleargă adus de vînturi de departe, Și nu-i mireasmă să n-adoarmă, nici floare nu-i să nu se-ncline; Iar noaptea toată deodată miroas-a dragoste și-a moarte.
Miroas-a moarte ș-a iubire și crește-o dulce lenevie Ca-ntr-un polog frumos în care te-nvinge somnul fără vrere, O ceață diafană zboară ca peste-un cîmp de bătălie, Acoperind din nou grădina cu-ntunecatele-i mistere.
Greierul în desfătare, Trecând vara cu cântare, Deodată se trezește Că afară viscolește, Iar el de mâncat nu are. La vecina sa furnică Alergând, cu lacrimi pică Și se roagă să-i ajute, Cu hrană să-l împrumute, Ca de foame să nu moară, Numai pân’ la primăvară.
Furnica l-au ascultat, Dar așa l-au întrebat: — Vara, când eu adunam, Tu ce făcei?
— Eu cântam În petrecere cu toți. — Ai cântat? Îmi pare bine. Acum joacă, dacă poți, Iar la vară fă ca mine.
Noaptea aștepta întâmplarea, cu văzduhul alintat de vânt, pentru fetele cu trupurile în vrej și beția amintirilor în găoacea creierului și-n afară, în mătasea umedă a ochilor. Adierea ademenește pașii și sufletul. Lăutarii coboară tainic inima pe vârful degetelor, ca pentru alintarea nopții, pe care o umflă vântul ca pe o perdea. Pumnii de lumină se războiesc din dosul geamurilor fără perdele, disputându-și sufletul și trupul celui pe care-l așteaptă.
În timpul luptelor dela Jiu, un gol destul de considerabil se produsese între un regiment ce lupta la Bumbești și altul dela flancul stâng al trupelor noastre.
Într-o sară de iarnă noi toți frații și surorile ședeam dinaintea focului și ascultam pe tata care ne spunea o istorie a lui din copilărie. Tata era bătrân și văzuse multe care acum nu mai sunt de văzut.
Lâng-a leilor grădină regele Francisc așteaptă, Ca să vază cum s-o-ncinge între fiare lupta dreaptă. Împrejur cei mari ai țării și ai sfatului s-adună. Pe balconul nalt se-nșiră dame-n veselă cunună.
Regele dă semn cu mâna, sare-o poartă din țâțâne Și un leu iese în față, cumpătat, cu pasuri line, Mult se uită împrejuru-i, cască lung, și a lui coamă Scuturând-o, își întinde mușchii și s-așează jos.
Regele un semn mai face, se deschide-o altă poartă Și dintr-însa se repede C-un sălbatec salt un tigru, care când pe leu îl vede Muge tare, Coada roată o-nvârtește, Scoate limba, Sperios însă pe leu într-un cerc îl ocolește, Sforăie înverșunat, Apoi mormăind se-ntinde Lângă el. Regele mai face-un semn, Și pe două porți deschise Se azvârl doi leoparzi, Ce cu poftă inimoasă de-a lupta se și aruncă Peste tigru. Dar acesta îi apucă în cumplitele lui gheare Leul muge, Se ridică în picioare, Fiarele se-nfiorează, Și-mprejur, arzând de dorul de-a se sfâșia-ntre ele, Se așează.
O frumoasă mână scapă de pe margine de-altan O mănușă, drept la mijloc, între tigru și-ntre leu; Iară dama, Cunigunda, zise-atunci, bătându-și joc,
Cavalerului Delorges: „Dac-amorul ți-e fierbinte cum te juri în orice oară, Să te văz, Mergi, mănușa de-mi ridică!” Cavaleru-aleargă, iute se coboară În grozava prejmuire, calcă sigur, fără frică, Din mijlocu-acelor monștri, Cu-a lui degete-ndrăznețe el mănușa de-o ridică.
Cu mirare și cu groază Damele și cavalerii l-au privit, Însă foarte liniștit El mănușa o aduce înapoi. De-a lui laudă răsună orice gură, Cunigunda îl privește cu o gingașă căldură, Ce-i promite că norocu-i e aproape. Dar mănușa el în față i-o aruncă: „Doamna mea, o mulțămire ca aceasta n-o mai voi!” Și-o lăsă numaidecât.
