O altă auroră în sufletu-mi lucește, Rază necunoscută d-a altor lumi ziori; Ochii mi se deschide, și-n ochii mei zâmbește Ziua zilelor noastre, vecii netrecători.
Veacurile, viața-mi ca nopți se strecurară, Și-ncovoiat pe groapa-mi o văz că s-a deschis Și-mi face loc printr-însa să trec preste hotară – E poarta veciniciei!… și mă deștept din vis!
Fruntea-mi albită toată către pământ se lasă, Brațele-mi rezemate toiagul meu apasă; Iar sufletu-mi se-ntoarce și cată înapoi…
O, zile! sau ce nume vouă vi se cuvine?… Dar ați trecut! ce trece mai mult el nu mai vine. Era mai dinainte să vă întreb pe voi.
Spun că-n vara trecută o lișeță ș-o rață, Ai lebedei de baltă consilieri privați, Supt președința gîștei s-au strîns de dimineață Pe lac la Cișmegiu; acolo invitați Erau din înalt ordin a hotărî în sfat O pricină de stat, Adică prin dezbateri adînc să chibzuiască Pentru un pește mare, cu ce sos să-l gătească. Căci lebăda gîtoasă Voia să dea o masă; Mare le fu gîlceava și lungă convorbirea: Prezidentul le zise: „Fraților senatori! Să lăsăm chibzuirea, Pricina, cum să vede, e foarte delicată, Și dup-a mea părere trebuie amînată: Veniți mîine în zori.“ Propunerea aceasta cu toți o aplaudară Și pentru-ntîia oară Pe gîscă lăudară Pentru a ei ideie, apoi se risipiră Și a doua zi iară l-același loc veniră. Pîn-a doua zi însă știți ce s-a întîmplat? Fiind vară și soare și o căldură mare, Peștele s-a stricat Și racii l-a mîncat.
Cuvintele-aci scrise să nu vă pară glume; Consiliuri d-acestea vedem destule-n lume, Și la noi mai ales Se-ntîmplă foarte des.
Un vulpoi coprins de boală, La putere foarte prost, Însă învățat în școală, Logica știind de rost, Făcu plan ca să vorbească Și să predice-n pustii; Se silea să dovedească, C-un stil dulce, vorbe mii, Că cu o simplicitate Și cu traiul cel cinstit, Cu năravuri lăudate, E oricine fericit; C-astă lume desfrînată Totdauna ne-amăgește, Fără a ne da vrodată Cîte ne făgăduiește. Dar la buna-i predicare Nimini nu da ascultare.
Catîrul unui părinte Cu proastele lui cuvinte Noblețea își lăuda, Zicînd fără încetare Că de o virtute mare Exempluri mumă-sa da, Că ea a fost la războaie, Că la cutare bătaie Singură a biruit, Și că l-a ei privire, Oricare om cu simțire De tot rămînea uimit; De aceea se cuvine Oamenii să i se-nchine, Domnul catîr socotea; Și uitînd a sa rea stare, Părinteasca naintare La lumină tot scotea. Dar cum se sfîrși noblețea? Cînd îi veni bătrînețea. La rîșniță el fu pus, Unde, prost, în scăpătare, De tatăl său, măgar mare, El aminte și-a adus.
Înainte de a ne muta în curtea aceasta, locuisem mulți ani de-a rândul în Comorofca, la două sute de pași de aci. Așa era mama: se muta dintr-un loc, de îndată ce simțea că bârfelile încep să prindă rădăcini. Și încă, în ultimii zece ani, am trecut numai prin două mahalale: dar, când eram mic, se întâmpla să ne mutăm de două, de trei ori pe an.
Nu-i între inimi vreun zăgaz înalt Spre-a le opri. Iubirea nu-i iubire De-şi schimbă focul după celălalt, Fugară ca fugarul în neştire; O,nu ! iubirea-i far nezguduit Ce străjuieşte-n pîclă şi-n furtună, O stea ce-ndrumă năvi necontenit Şi care nu se-ntîmplă să apună. Iubirea nu-i paiaţa Vremii . Ci O floare dată coasei ei ce-o curmă. Dar nu păleşte-abia ce-mboboci, Ea neschimbată şade pîn’ la urmă. Şi dacă versu-mi minte şi-i greşit Nimic n-am scris, şi nimeni n-a iubit
Ion prinse un uliu și, ducându-l acasă, Îl legă cu o sfoară, Lângă coteț afară. De o vecinătate așa primejdioasă Găini, cocoși și gâște întâi se îngroziră, Dar cu-ncetul, cu-ncetul se mai obișnuiră, Începură să vie cât colea să-l privească, Încă și să-i vorbească.
Uliul cu blândețe le primi pe toate; Le spuse că se crede din suflet norocit Pentru vizita-aceasta cu care l-au cinstit. Dar îi pare rău foarte căci el însuși nu poate La dumnealor să vie, Vizita să le-ntoarcă după-a sa datorie.
Mai adăugă însă că dacă dumnealor Îi vor da ajutor Ca să poată scăpa, El le făgăduiește
– Și Dumnezeu cunoaște cum vorba și-o păzește – Că la orice primejdii va ști a le-ajuta: Încă din înălțime, el le va da de știre, Când asupră-le vulpea va face năvălire.
Astă făgăduială Nu mai lăsă-ndoială; Și găinile proaste, ce doreau să găsească Pe cineva destoinic să va să le păzească, S-apucară de lucru: azi, mâine, se-ncercară, Și cu ciocuri, cu unghii, abia îl dezlegară. Uliu-și luă zborul. Dar se întoarse-ndată Și răpi o găină, pe urmă două, trei, Pe urmă câte vrei.
„Ce pază este asta? strigă una cu jale, Vorba măriei tale Era să ne păzești, Iar nu să ne jertfești.”
– „O! eu știu foarte bine cuvântul ce v-am dat, Și ce fel m-am jurat. Dar când mă juram astfel, eram legat, supus, Acum însă sunt slobod și vă vorbesc de sus”.
Eu, de-aș fi fost găină, nu l-aș fi slobozit: Dumnealor au făcut-o și văz că s-au căit. Uliii sunt cinstiți, Când sunt nenorociți.
„Este regretabil faptul că nu dispunem de un cuvînt mai precis decît acela de „religie” prin care să numim experienţa sacrului. Termenul are o istorie îndelungată, deşi întrucîtva limitată din punct de vedere cultural. Ne putem întreba dacă poate fi el aplicat fără discriminare Orientului Apropiat antic, iudaismului, creştinismului şi islamului sau hinduismului, budismului şi confu- cianismului, precum şi popoarelor asa zis primi- tive. Dar este poate prea tîrziu să căutăm alt cuvînt şi „religie” poate fi încă un termen util cu condiţia să ne amintim mereu că el nu implică necesarmente credinţa într-un Dumnezeu, în zei sau în spirite, ci se referă la experienţa sacrului si prin urmare are legătură cu ideile de fiinţă, sens si adevăr.
