https://blog.revistaderecenzii.com

În primii mei ani locuiam la etajul trei
și din fundul aleii cu pitosfori
cățelușul Galiffa mă vedea
și-n salturi mari de pe scara-n cochilie
m-ajungea. Acum nu-mi amintesc
dacă-a murit în casa noastră și de-a fost
îngropat
unde și când. Rămâne în memorie
doar acel salt și-acel scâncit căci nici
din mari iubiri nu se-alege mai mult
când nu sunt doar disperare și moarte.
Dar nu fu acesta cazul măruntului bastard
cu lungi urechi care avea un nume
ce-l născocise fiul de fermier
cu mine-odată-n ani, analfabet și mai
puțin viu decât câinele, ciudat, în insomnia mea.

https://blog.revistaderecenzii.com

Deși n-o mărturisise nici prietenilor de la „balamuc”, nici celor de la Junimea, dragostea lor ajunsese cunoscută de toți. Tăcerea nu-i slujise la nimic; știau toți mai mult decât dânsul. Unii își închipuiau că-l văzuseră primblându-se noaptea prin fața casei, Veronica așteptându-l la fereastră; alții îl zăriseră intrând noaptea și pe ea deschizându-i ușa numa în capot; îi întâlniseră sub tei ținându-se de mâini, și pe ulițe lăturalnice, îmbrățișându-se; îi surprinseseră chiar pe gangul unui hotel mai dosnic. La numele ei, prietenii zâmbeau ori clipeau cu tâlc; unii îl întrebau de-a dreptul „ce mai face Veronica?” ori „de când n-ai văzut-o?” I se dădeau, firește, și sfaturi: e frumoasă, dar a avut multe aventuri; nu-i rău să o iubească, dar să nu pună prea mult temei; să nu se încurce cu o femeie iubeață. Prietenii mai bătrâni de la Junimea îi făceau și ei aluzii: fiecare să-și trăiască tinerețea; poeții au nevoie de o Muză; pe un poet nu-l poate înțelege decât o poetă. Cu gândul la atitudinea ei, din timpul când era încă elevă la Centrală, Maiorescu încuviință și el: „Ușurică, doamna, nici vorbă! Îl va face să sufere; nu strică; ca să poată cânta frumos, e bine ca poeții să sufere”. Pe Micle nu-l compătimea nimeni.

https://blog.revistaderecenzii.com

Uite, primăvara reînvie și toți pomii au flori de hârtie.
Cerul e sumar ca un decor. Arăturile sunt pline de noroi.
Vino, vreau să ne plimbăm și noi. Poate crezi în declarații de amor.
Cântecul atât de monoton zârâit în sârme de telefon.
Salcia imobilă cu ciucuri înflorește.

Oile de bucurie stau cu capu-n jos.
Trenul trece, fumul cade gros
când pe ape frigul se cojește.
Frigul pentru fiecare an, alb ca dinții tăi – clape de pian.

Clinchetind cu zgomotul de foarfeci radioase, rândunele trec pe cărți poștale,
cucul din ceasornic sună-n vale, câmpul putrezit miroase.
Vino, paradox sentimental, tuse înflorită în spital. –
Uite, primăvara reînvie, pentru cei ce nu se pot uita.
Vino, să privești uitarea ta și să calci flori de hârtie.

1914

https://blog.revistaderecenzii.com

Un țăran tot auzind
Pe unii, alții vorbind:
Cîți știu carte și citesc
Cu patru ochi să numesc,
A plecat la tîrg și el.
În desagă cu un miel.
Vîndu mielu, luă bani
Și merse prin lipscani
De ochi de om întrebînd
La ce negustori să vînd,
Cu care poate citi,
A scrie ș-a socoti.
Un boltaș l-a auzit
Și după ce l-a poftit,
I-a dat niște ochelari
Ca să vază toate mari.
El dacă i-au așezat
Ș-ntr-o carte s-a uitat,
A zis : – Apoi mă căznesc
Ș-uite, nu poci să citesc.
Neguțătorul, ș-alți avînd,
I le arătă zicînd :
– Vezi, ăștia sînt boierești,
Doar vei putea să citești.
El prin ei cum s-a uitat
A zis : -Geabă mi le-ai dat,
Că nu poci citi de loc;
Să vede că n-am noroc.
Boltașul, privind la el,
I-a zis : – Eu mai am un fel
Și crez c-o să poți cu ei,
Dar sînt prea scumpi și nu iei.
El zise : – Adu-i încoci,
F’e scumpi numai să poci.
Dacă i-a dat, a zis iar :
– Și cu acești în zădar,
Că, uite, ochii-mi bleojdesc
Și tot nu poci să citesc.
Of ! și ce poftă aveam,
Acasă cînd mă gîndeam!
Vînzătorui l-a-ntrebat:
– Cum te văz, n-ai învățat,
Și acum te căznesti
Pentru întîi să citești?”
– Vezi bine a răspuns el,
D-aceea venii c-un miel,
Că d-aș ști eu să citesc,
De aștea ce-mi trebuiesc?

https://blog.revistaderecenzii.com

În odaia de alături se auziră glasuri; fata din casă anunță trei domni.

Veronica se desfăcu repede, își tipări părul zburlit în funigei de aur și abia avu timpul să-i trimită o sărutare în scoica mâinii. Se făcură prezentările: domnul căpitan Vornicel, avocatul Oncescu și judecătorul Porumbaru.

https://blog.revistaderecenzii.com

trad. George Coșbuc

Cercul al doilea. Judecătorul Infernului:
 Minos. Păcătoșii din dragoste. Francesca da Rimini
și Paolo Malatesta. Povestea lor de dragoste și moarte.

Din starea ‘ntâi așa’ntr’a doua stare
venim, în cerc ce loc mai strâmt rotește,
ci cazne-atât mai mari, stârnind urlare.

https://blog.revistaderecenzii.com

Sufletul amantului sinucis
bătu la porțile raiului.
Și vămile cerului s-au deschis.

Sufletul era trist, inima lui, tot rănită.
Dumnezeu, cu dulceața graiului,
i-a zis: ,,Multe ți se vor ierta, pentru o iubită.

https://blog.revistaderecenzii.com

Trei negiobi mergând p-o vale
Şi zărind un urs din cale
Când suia cu groază-vie
Şi intră în vizunie,
Zise unul: – Ai să-l prindem
Şi la vrun ţigan să-l vindem.
Altul a zis: – Cum să poate
Din vizunia-i a-l scoate?
– Iacă cum, – altul iar zise
Şi îndată se descinse –
Daţi brâiele fiecare,
Să facem un lung şi mare,
Şi legăndu-mă pe mine
Cu el de picioare bine,
Să ţineţi strâns cu tărie
Când voi intra-n vizunie,
Ş-apucând pe urs dodată,
Să mă trageţi voi îndată,
Şi apoi d-aci scoţându-l
Facem cu el ce n-e gândul.

Asfel dacă sfătuiră,
Brâiele îşi înnădiră,
De picioare îl legară
Ş-în vizunie-l băgară.
Când vru mâna să întinză
Pe urs de urechi să-l prinză,
Ursul de cap îl apucă
Şi cu totul i-l îmbucă;
El strigând într-a sa gheară,
Ceilalţi cum l-a tras afară
Stau, se uită cu mirare,
Văzându-l că cap nu are,
Să-ntreb, zicând: – Frăţioare,
Avuta-au Valdu cap oare?
Unul zise: – Nu ţiu minte,
Altul iar alte cuvinte,
Şi nedomiriţi l-aceasta,
Au mers să-ntrebe nevasta.

https://blog.revistaderecenzii.com

Dorul meu zboară spre tine, iubită,
porumbel călător spre țările primăverii.
În cetatea asta neagră, prăfuită,
abia înfloriți, s-au scuturat merii.

Trec zilele ca oamenii rătăciți pe stradă
în umbra caselor de mult întunecate.
Aici numai la înmormântări e paradă,
iar fetele sunt urâte toate, toate!

Nici nu mai cred – gândul de-acum
să-ți mai ajungă sub albastrele priviri:
aici chiar albatrosul cerului e înecat de fum
și bântuie moartea printre trandafiri.

Sursa: https://poetii-nostri.ro/adrian-maniu

https://blog.revistaderecenzii.com

Deși nu anunțase pe nimeni, privi pe peron în toate părțile, ca și cum ar căuta pe cineva.

— Bine ai venit, coane, bine ai venit, auzi din spate o voce groasă.

Se întoarse. Ștergându-și chelia de nădușală, un om se apropia de dânsul cu mișcări greoaie. Nu-și aduse aminte cine era.

— Se vede că nu mă mai recunoști, coane, făcu celălalt oarecum jignit.