https://blog.revistaderecenzii.com
Din tot ce e mai trist în toamnă,
Pe când natura-i mai pustie,
Trezind în sufletele noastre
O notă de melancolie,
Gândesc la florile acelea,
Cununi de-aducere-aminte,
Cari-au trăit în cimitire
Şi mor uitate pe morminte..
https://blog.revistaderecenzii.com
…Caut multe explicații proaste pentru un argument bun. Bun și simplu: n-am iubit-o niciodată. Dacă însă eu am știut asta din primul moment, ea nu și-a dat seama decât foarte târziu. N-a înțeles fiindcă nu putea înțelege: am construit dragostea noastră cu răbdare, fără nicio șovăire și așa cum într-adevăr ar fi putut să fie. Am fost totdeauna gata să răspund vorbelor pe care mi le-a adresat și n-am contrazis niciodată atmosfera intimă și stângace prezentă ori de câte ori se întâlnesc doi îndrăgostiți. Lucru curios: în aceste momente aveam impresia că și ea urmărește același gând. Adică dacă aș căuta să precizez această impresie mi-aș da seama poate că nu m-am gândit niciodată la ea așa cum m-am gândit la mine. În această privință ar fi fost inutil să-mi pun vreo întrebare; răspunsul invariabil și indiferent (pentru mine) ar fi fost din nou atitudinea ei extrem de atentă. Dar eu, eu n-am fost oare atent?
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Întocmai ca arta, religia ori filosofia, istoria nu se poate explica decât prin sine însăși. Precum nu poți înțelege arta prin filosofie ori prin religie, pentru câ ea e o entitate spirituală independentă și specific-organică, tot așa istoria nu se poate înțelege nici prin artă nici prin aceea ce contemporanii numesc „știință”, și cu atât mai puțin prin filosofie. Istoria e, ca și religia, arta și filosofia, o atitudine în fața lumii și vieții. Această atitudine a umanității, oricât de primitiv conștiente de sine, e tot așa de veche ca și însăși licărirea primului gând de dualitate antropomorfă : om și lume. De aceea avem încă din întunerecul preistoric o istorie pasivă, vegetativă, orală și simbolică, creată numai din stricta necesitate biologică a genealogiei. Avem o istorie populară, etnografic ornamentală, sau social politic utilitari, de simplă înșirate, ritmică ori monumentală, a unor fapte ofensive sau defensive, individuale sau sociale. Avem o istorie finalistă, analoagă artei și filosofiei finaliste, arhaice, urmărând scopuri extraistorice : în primul rând politice (autocrate, feudale, oligarhice sau teocratice). Avem în sfârșit istoria pentru istorie, ca arta pentru artă, ori filosofia pentru filosofie, atunci când omenirea, în epoce de înălțare generală a ritmului și a percepției spirituale, găsește prin capetele creatoare, specific înzestrate în direcția istorică, rațiunea intimă și legile de funcționare și expresie ale istoriei. Teoria cunoștinței și logica filosofici sistematizate au în arta, religia și istoria societăților omenești, ajunse la maturitate spirituală, corespunzătoarele lor „teorii ale cunoștinții“ și „logice“ ale artei, religiei și istoriei.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
A scrie o autobiografie – și m-am gîndit deseori la aceasta – mi-a părut, la urmă, un lucru jenant și impiu. Cu ce drept amesteci oameni pe cari i-ai prins printr-o singură lature, într-un anume moment și a căror amintire, în legătură cu atîtea altele, a putut fi diformată de timp? Oameni cari n-au avut o viață publică și cari nu sînt deci datori ca în fiecare clipă să stea cu înfățișarea, cu gîndul, cu fapta lor înaintea acelei opinii publice care știe așa de puțin totdeauna și judecă așa de mult și așa de tăios, creînd ea, alături de omul care a fost, unul care corespunde neștiinții și adesea invidiei și răutății sale? Dacă vorbești de oameni încă vii – și ce răpede ne trecem, ca niște umbre triste pe ecranul veșniciei! atingi lucruri care-i dor – și de ce ai adăugi la durerile pe care trebuie să le cauzezi alte dureri pe care nu ți le cere nici o datorie, nu le pretinde măcar un interes care să se poată mărturisi. Atingi și lucruri bune din viața lor, al căror farmec dispare îndată ce-l află și alții. Oricum, ei ar avea un drept să te oprească. Ei, străinii. Dar ce să spun de aceia de la cari vin și de aceia cari au stat lîngă mine, au trăit cu mine, de aceia cari vin de la mine? Față de oricine te-a iubit datorești cea mai desăvîrșită discreție: acestea sînt lucruri care nu se scot în piață.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Miroase în odaie a vetiver, a pastă de dinți și a apă de Colonie. Lumina electrică e veștedă ca ziarele îngălbeni te de soare. Infirmiera dormitează în mijlocul odăii și așa cum stă pe scaun privind dușumeaua s-ar zice că ve ghează un rănit în vitrina unui panopticum.
De-afară vine, odată cu foșnetul valurilor, un fluierat ascuțit de pasăre.
Gândurile se amestecă fără expresia niciunei dorinți, niciunei constatări și niciunei fraze. Interesul vieții se reduce la mișcarea amplă ce se filtrează undeva – unde? – prin spațiul închis și cenușiu al unei bucăți de aer.
În fiecare os crește un dinte și în fiecare dinte o plantă. Plantele se rostogolesc și stau de vorbă foarte cum se cade.
Prăpăstii noi apar.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Viața lui Ștefan capătă acum o întorsătură hotărîtoare. Odată cu sosirea bătrînețelor, toate se schimbau pentru dînsul. Prieteni vechi ca Ungurii uitau cu totul de ființa lui, și de sigur că regele Casimir se supăra fără cuvînt pe Sfîntul Părinte din Roma, care, la cererile de ajutor ale Domnului, socoti, neputînd face nimic din partea lui, să-l îndrepte către Corvinul din Ungaria, cunoscut ca un vechiu luptător împotriva Turcilor. Matiaș nu mai era acela ce fusese în tinerețele sale; prins cu totul de războiul apusean, cu Împăratul german, el nu se uita decît în treacăt la împrejurările Răsăritului, pe care le potolise pentru dînsul pacea din 1483, și, cind i se vorbi, în 1489, un an înnaintea morții lui, de un nou șir de lupte pentru Cruce, el arătă, zîmbind în necaz, că, atunci cînd Polonii ridică împotriva lui pe Tatari, el nu poate decît să se bucure de prietenia sigură a Turcilor.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Există pe linia ferată Paris-Boulogne o stație unde toate trenurile se opresc mai mult cu o minută. E Rang-du-Fliers, gara de legătură cu Berck-ul.
Călătorul neprevenit, care își freacă somnoros ochii și privește aici afară pe geamul vagonului, are o clipă o viziune de coșmar.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Traducere de Octavian Cocoş
Noi am pierdut şi-acest amurg anume.
N-am fost văzuţi cu mâini împreunate
în după-amiaza asta; peste lume
noaptea cădea; vedeam pe geam, departe,
pe dealuri, la apus, că-i sărbătoare.
Şi, uneori, ca banul la vedere
ţineam în mâini un mic crâmpei de soare.
Îmi aminteam de tine cu durere,
precum mă ştii, mă-nvăluia tristeţea.
Şi paşii tăi pe unde se pierdură?
Cine-ţi ţinea sub gene frumuseţea?
Ce vorbe îţi ieşeau atunci din gură?
De ce m-apucă dorul dintr-o dată
şi sunt mâhnit, căci tu te-ai dus grăbită?
Îmi căzu cartea la crepuscul luată,
mantaua-i la picioare ghemuită.
Mereu, mereu tu seara pleci departe
unde statui dispar tăcute-n noapte.
https://blog.revistaderecenzii.com
Te uiți cum mușcă toamna din verdele pădurii,
Cum fiecare frunză e-o inimă bolnavă –
Cu leziuni de unghii și picături de sânge?
Și-n mine bate-o frunză, ciudată și firavă,
Ce sub capriciul vremei se leagănă și plânge…
Simt trupul meu cum soarbe miresmele de moarte
Și cum își distilează parfumul diafan,
Pe mobile și statui, pe stofe și covoare,
Și-ntrezăresc pădurea culcată pe divan,
Alăturea de mine, cum tremură și moare..
https://blog.revistaderecenzii.com
Ce năzuiesc în tine să aflu nu-i beție,
Nici potolirea vrunui dor greu, nesăbuit.
Vezi, mâna mea nu arde când mâna ta o-mbie,
Nici fruntea-mi nu-i fierbinte când gura ți-a simțit.
Eu nu știu dacă bolta-i de-azur sau plumburie,
Căci ochii-mi mângâierea din ochii-ți n-au cerșit ;
Dar inima-mi, în preajmă-ți e-n dulce lenevie,
De parcă tot ce-odată dorise s-a-mplinit.
Neândoios, mulți poate cerca-vor să citească
În inima ta, carte ce n-am deschis-o eu.
Tu le vei da extaze, delire și-ncântări,
Ducându-i, lin, de mână, pe dulci și verzi cărări.
Ci eu, calmu-ți zâmbet, aș prefera mereu,
Un paradis, departe, ca-n visuri, să-mi mijească !