https://blog.revistaderecenzii.com

XX

După-prânz Moromete se duse la primărie și-i dădu lui Achim o nouă telegramă: „Întoarce-te acasă urgent“ se păru că nu-i de ajuns, și mânios adăugă „altfel vin eu peste tine“. Trecuseră destule zile pentru ca Achim să fi putut să trimită bani și nu trimisese. Moromete nu înțelegea de ce, dar acum când se făcuse limpede că oile trebuiau vândute, banii pe care presupuneau că Achim îi avea, nu-l mai interesau.

De mânios ce era avea o dorință nemărturisită, asemănătoare aceleia de anul trecut când cu dusul lui Paraschiv la munte, când de-abia izbutise Paraschiv să nu iasă în pierdere cu porumbul: dorea și acum ca Achim să nu fi făcut nimic la București și să-i piară lui Paraschiv pofta, o dată pentru totdeauna, de a-și mai învinui tatăl că nu-l lasă să se pricopsească.

https://blog.revistaderecenzii.com

Publicată în Convorbiri literare, an. XXXIV, nr. 5, 15 mai 1900 (sub titlul Odă la ciocîrlie).

După Shelley

Salut, zeiță a cîntării ! Căci pasăre nu poți să fii
Tu, care, plină de simțire
Prin viersu-ți măiestrit din fire,
Reverși din bolțile tăriei așa voioase melodii.

Întocmai unui nor de pară mai sus și tot mai sus te-avînți:
Și-n adîncimile albastre
Răsuni dasupra lumei noastre,
Și tot cîntînd te urci într-una, precum urcînd într-una cînți.

https://blog.revistaderecenzii.com

Salonul luneca pe terasă, în grădină. Și de acolo din ce in ce mai jos, în mare. Marea se desfăcea mai departe și astfel casa, fără să vrea, plutea peste întinderi…

Și cum după amiaza era molcomă, și soarele rece și mic printre nori, mai de vreme ca de obicei, în toiul zilei, pogorîse parecă o noapte cu lună peste oraș și oameni.

https://blog.revistaderecenzii.com

Orășel de munte, cu livezi frumoase pe marginea străzilor. Un gard de lemn, în dosul lui o grădină mică cu brazi înalți, o casă mare, fastuoasă și, în spatele ei, copacii care coboară până departe, la iaz: gospodăria bunicii.

Fereastra de la iatacul bunicii, ce familiară pentru totdeauna! Căci acolo și-a petrecut bunica cea mai mare parte din timp, cel puțin de când am putut să o examinez eu mai de aproape. Ea stă și acum cu ceasurile alături de lumina de afară, ca să repare inepuizabil cearșafuri care abia se mai țin de atât de multă întrebuințare. Sau mai ales cetește. Ziarele, în primul rând, căci o interesează tot ce se întâmplă pe fața pământului, și continuă prin ele, într-un neîntrerupt monolog tacit, conversațiile pe care le avea odinioară cu bunicul. Bineînțeles, are slăbiciune pentru liberali, pe care nu și-o mărturisește chiar fățiș, deoarece ne știe pe noi degajați de tradiție și în stare să-i aducem argumente mai bune, la care să nu poată răspunde. Dar liberal a fost și bunicul cincizeci de ani, fără nici o tranzacție niciodată și deci s-a obișnuit să privească societatea numai din același punct de vedere. Când a terminat ziarul, trece bunica la romane și, în timp ce noi, celelalte generații, ne petrecem de atâtea ori timpul ridicol, cu treburi mărunte, ea, nemișcată la fereastră, întoarce atent paginile cărții. Dacă romanul e aranjat pe un subiect istoric, cu atât mai bine, căci bunicul a fost profesor de istorie și ea a fost influențată de aceste preocupări.

https://blog.revistaderecenzii.com

Soarele de multă vreme s-a ascuns în asfințit,
Obosiți de munca zilei, toți luntrașii-au adormit.
Dorm luntrașii în colibă și e liniște adîncă,
Numai Ștefan Sila singur n-a închis nici ochii încă.

https://blog.revistaderecenzii.com

XIX

Întorcându-se acasă, Moromete se pomeni cuprins de mânie împotriva lui Achim. Faptul că acesta nu trimisese până acum nici un leu nu i se mai părea deloc firesc. Prețul grâului răsturnase toate socotelile și ideea că banii câștigați de Achim li se cuvin lui Paraschiv, Nilă și acestuia, nu numai că nu mai era bună, dar comparată cu amenințarea care se ivise fără veste asupra familiei i se părea acum lui Moromete nesăbuită. Achim stătea acolo cu mii de lei în buzunar, iar aici tatăl era silit să-și plece fruntea în fața trufașului Aristide. Pentru ce? Pentru că Achim chefuia în cârciumi cu muierile?

https://blog.revistaderecenzii.com

trad. Șt. O. Iosif

Vraja dulcei nopți de mai
Stăpânea afară,
Sus, de-argint pluteau bălai
Nori de primăvară.

N-auzeai pe lunci și văi
Nici un glas să sune,
Singură umbla pe căi
Raza blondei lune.

https://blog.revistaderecenzii.com

Răsare vechiul soare iarăși
Și trebuie să-mi părăsesc
Din nou acuma adăpostul,
Să-mi cat pe ziua de-astăzi rostul —
Vai, cine știe de-l găsesc !

https://blog.revistaderecenzii.com

Într-o seară de noiembrie (în împrejurări pe care ar fi prea lung să le povestesc aici) am găsit la Paris, pe podul Mirabeau, un carnet cu coperți negre, lucioase, de mușama, ca acelea în care obișnuiesc băcanii să-și țină socotelile. Erau exact 126 de pagini – hârtie comercială – scrise mărunt, regulat, fără ștersături. Lectură curioasă, obositoare pe alocuri, pasagii obscure, notații ce îmi erau străine, ba chiar absolut opuse.

L-am căutat pe proprietarul acelui caiet. L-am căutat cu suficientă stăruință, pentru ca scrupulele mele să fie împăcate, dar cu mijloace destul de vagi, pentru ca totuși caietul să-mi rămână.

https://blog.revistaderecenzii.com

XVIII

Când peste câteva zile Moromete se întoarse de la Câmpulung — Niculae era de-a dreptul fericit, reușise la examenul de admitere printre primii din câteva sute de candidați — mama nu socoti că mai trebuie să-i mai spună și bărbatului ei de răbufnirea lui Paraschiv. O stăpânea încă gândul acela că față de alții, față de ai lui Bălosu de pildă, feciorul vitreg nu era chiar atât de înfricoșător cum i se păruse ei. Visele sunt vise, uneori visezi rău și nu se întâmplă nimic; visul rău e gândul care n-ai scăpat de el, care ți se cuibărește în suflet și e numai al tău, venit din păcatele tale.