https://blog.revistaderecenzii.com
dinții flămânzi ai ochiului
mătase de funingine
deschis ploii
tot anul
apă goală
întunecă sudoarea de pe fruntea nopții
ochiul este închis într-un triunghi
triunghiul susține un alt triunghi
https://blog.revistaderecenzii.com
O muiere rea, limbută,
Otrăvită, netăcută,
Nu înceta cu certatul,
Tot își judeca bărbatul.
El iar cu firea neghioabă
De bătăi o făcea toabă.
Așa ea ce să gîndește,
Într-o zi nu zăbovește,
Merge la o vrăjitoare,
https://blog.revistaderecenzii.com
Găinuşa-ncet răsare,
Luna-i după Dealu-Mare,
Plânge-un clopot de cioaie, —
Vin ciobanii de la stână, —
Strungăriţele, de mână,
Ascult cântec de cimpoaie
Şi le râde tuturora
Faţă plină, bucălaie,
Cum încep să-nvârtă hora…
— Numai Sandu Copilandru
Nu se prinde-n hora mare.
Cântă jalnică cântare…
Cimpoieru-i ia de veste,
Stă o clipă, hodineşte, —
Schimbă hora-n cânt de jale:
— „Mândră fată, ochişorii,
Ochişorii, obrăjorii‖…
— Se opresc în joc feciorii,
Dumerindu-se deodată.
— Parc-ar vrea să plângă-o fată,
Faţa-i arde vâlvătaie…
Strigă Sandu Copilandru:
„Zi, căprare Niculaie!
Zi, căprare Niculaie!‖
— Şi cum arde focu-n stână
Şi lumin-o buturugă,
Vede baciul că lui Sandu
Îi cad lacrime pe glugă…
https://blog.revistaderecenzii.com
Traducere în limba română de Vladimir Belistov
Ruinele acestea, măreţe-n alte zile,
Făceau pe vremi Crimeea un bastion slăvit;
Acuma par că-s cranii, sub care s-au pitit
Reptile verzi şi oameni cu suflet de reptile.
Embleme din portaluri azi te privesc umile,
Inscripţiile şterse vorbesc nedesluşit
De-un nume ce-a fost groaznic, dar azi e năpădit
De mucegaiul vremii, ce-l roade fără milă…
https://blog.revistaderecenzii.com
Deși ar merita osteneala, totuși să nu se aștepte că voi povesti amănunțit și într-o manieră pitorească tot ce am parcurs, văzut, simțit și gândit între 15 octombrie 1927 – data plecării mele din Paris – și 15 februarie 1929, data înapoierii mele. Nu-mi este cu putință, din mai multe motive, dintre care cel mai puternic este acela că nu mai mă trage inima s-o fac. Am plecat acolo cu gânduri și elanuri, cari s-au prăbușit pe drum.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
În articolul de față ne vom încercà să schițăm istoricul social și economic al femeeĭ, în trecut, prezent și viitor. Orĭ cît de nedesăvîrșită va fi lucrarea noastră, totușĭ credem că în o chestie așa de puțin limpezită cum e aceasta, am putea aduce oare-care lumină.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
(Lord Byron)
Spartu-s-au coardele arpei potente
Marelui David, poetului-rege!
Nu mai există a psalmilor arpă!
Câţi i-asculta inspiratele-acorduri
De melodie, cu inima-nfrântă
Vărsând vărsau lacrime calde, dolente,
De repentire, de rugă, d-extaze.
Acele lacrime varii şi multe
O consacrară Domnului sfântă.
Lamente-se ale Sionului vergini,
Căci iată, spartu-s-au ale ci coarde.
Ea străbătea prin dulcele-i accente
Inimi de piatră, ca gerul de ageri,
Fiilor aspri ai fărdelegii,
Da-n ei viaţa şi le nălţa suflet;
Strâmbii cu inima, strâmbii în cuget
Drept se-ndrepta la potenta ei voce.
Arpa lui David era mult mai forte
Şi decât tronu-i. Poetul trecuse
Sus, mai presus decât rege la nalte:
Spiritul Domnului sta peste dânsul.
Ea celebra a Domnului mărire,
Spunea ale lui Israel mari fapte,
Ea răspândea peste văi bucuria:
Tresăreau munţii, se plecau cedrii.
Aspirat-au şi s-au suit la ceruri
P-aripe d-angeli ale ei acorduri,
Si ca tămâia rămaseră-acolo.
D-atunci nu se mai aude-a ei voce,
Ci numai amorul şi pietatea
Ne răpesc sufletul prin nişte sonuri
Ce ies din porţile cerului sacre,
Şi-l leagănă-n visuri nalte, divine,
Ce-a zilei lumină nu le-ntrerumpe.
https://blog.revistaderecenzii.com
volumul de poezii „Mickiewicz”, traducere de Miron Radu Paraschivescu, Ed. Tineretului, 1959)
Mâncă, trag din pipă, toarnă,
Jocă, râd, petrec, fac gură,
Crâşma doar că n-o răstoarnă
Cu a lor chiuitură.
Stând ca paşa-n cap de masă,
Mâna-n şold Tvardovschi-şi pune,
Strigă: „Lume, fii voioasă!”
https://blog.revistaderecenzii.com
Nu sunt tîlhari tîlharii, ci tîlhari cei carii ne fac să devenim tîlhari”.
De cînd s-au întîmplat cele ce-mi propun a nara în cursul acestei scrieri, sunt aproape șasezeci de ani.
În acele, timpuri, satele nu erau nepopulate ca astăzi, căci, orice s-ar zice, proprietarii erau pe atunci mult mai omenoși decît cei de acum. Mare parte dintr-înșii locuiau la țară și ajutau pe săteni să poarte grelele poveri ce le impunea stăpînirea. De aceea orașele erau aproape deșerte, și lipsa era mult mai simțită la orașe decît la sate, care erau, cu toate aceste, atît de populate.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Trei negiobi mergând p-o vale
Şi zărind un urs din cale
Când suia cu groază-vie
Şi intră în vizunie,
Zise unul: – Ai să-l prindem
Şi la vrun ţigan să-l vindem.
Altul a zis: – Cum să poate
Din vizunia-i a-l scoate?
– Iacă cum, – altul iar zise
Şi îndată se descinse –
Daţi brâiele fiecare,
Să facem un lung şi mare,
Şi legăndu-mă pe mine
Cu el de picioare bine,
Să ţineţi strâns cu tărie
Când voi intra-n vizunie,
Ş-apucând pe urs dodată,
Să mă trageţi voi îndată,
Şi apoi d-aci scoţându-l
Facem cu el ce n-e gândul.