https://blog.revistaderecenzii.com

Așadar, aflați copiii mei, că pe când bietul Geppetto era dus fără nici o vină la închisoare, ștrengarul de Pinocchio, scăpat din ghearele gardistului, a rupt-o la fugă peste câmp ca să se întoarcă mai repede acasă; și în iuțeala fugii, sărea peste movile, peste garduri,peste gropi pline cu apă, întocmai ca o căprioară ori ca un iepure urmărit de vânători.
Ajuns în fața casei, găsi ușa întredeschisă. O împinse, intră, trase zăvorul, și se trânti pe jos, scoțând un lung suspin de mulțumire.
Dar mulțumirea lui nu ținu mult, deoarece auzi în odaie pe unul care făcea:

https://blog.revistaderecenzii.com

Cînd fruntea-n zbucium roşu-a copilului cu-ardoare
Imploră roiuri albe de vise vagi, tîrzii
La patul lui vin două surori fermecătoare,
Cu degete plăpînde şi unghii argintii.

Şi pun copilu-n faţa ferestrei larg deschise:
Văzduhu-albastru scaldă un vălmaşag de flori
Prin păru-I greu, în care cad stropi de rouă, li se
Preumblă mîini suave, dînd gingaşi, crunţi fiori.

https://blog.revistaderecenzii.com

din Kitai

– după Rihaku, secolul 8 al erei noastre –

Corabia asta-i din lemn de şato, şi copastiile
din lemn de magnolie,
Muzicanţi cu flaute-n giuvaiericale
şi cu cimpoaie de aur
O umplu rânduri-rânduri, dintr-o parte-n alta
şi vinul nostru
Ajunge prisoselnic pentru-o mie de cupe.
Ducem cu noi cântăreţe, ne duce şuvoiul apei la vale,
Totuşi Sihastrul are nevoie
Drept cal de-un cocostârc galben şi toţi vâslaşii noştri
Ar lua-o pe urma pescăruşilor albi sau i-ar călări.
Cu soarele şi luna de pe el atârnă
Poemul în proză al lui Kuţu.

https://blog.revistaderecenzii.com

Casa lui Geppetto se compunea dintr-o odăiță în pământ, luminată cu o ferăstruică de sub scară. Mobila era nu se poate mai sărăcăcioasă: un scaun stricat, un pat ca vai de el și o măsuță hodorogită. În peretele din fund se afla o sobă, în care ardea focul dar focul era numai zugrăvit, și lângă foc era zugrăvită o tingire care dădea în clocote și scotea niște aburi de-ai fi zis că sunt aburi adevărați.
Abia ajuns acasă, Geppetto luă repede uneltele și începu să-și facă păpușa mult dorită.

https://blog.revistaderecenzii.com

Ca un scul de mătase desfăcut, pornit dintr-un perete
Ea umblă de-a lungul gardului unei cărări
În Kensângton Gardenus,
Și moare pas cu pas
De-un fel de anemie emoțională.

Și jur împrejur e-o gloată
De copii murdari, zdraveni, cu șapte vieți în ei
ai celor săraci
Ei or să moștenească pământul.

https://blog.revistaderecenzii.com

Un simplu copil, dragă frate Jim,
Ce ușor respiră,
Și-și simte viața-n orice braț,
Ce să știe de moarte?

Am întâlnit o copilă colibașă
Avea opt ani, spunea;
Avea păr gros cu multe bucle
Ce-o-nconjurau pe chip.

https://blog.revistaderecenzii.com

Ca un mănunchi de mătăsuri fluturând proiectate pe un zid,
Trece pe lângă grilajele unei alei din Kensington Gardens;
Ea nu este decât o anemie emoţională topindu-se încet
în agonia dinaintea sfârşitului.

Iar în jur sunt hoardele de plozi
Aprigi, murdari, fără de moarte ai sărăntocilor.
Ei vor moşteni pământul.

https://blog.revistaderecenzii.com

În clipa aceea cineva bătu la ușă.

— Intră, îngână tâmplarul, fără să aibă putere să se scoale de jos.

Și iată că intră în prăvălie un unchiaș plăcut la înfățișare, pe care îl chema Geppetto dar copiii din sat, când își puneau în gând să-l necăjească, îi ziceau „Mămăliguță”, din pricina perucii lui galbene, care semăna foarte mult cu mămăliga.

Geppetto era tare țâfnos. Vai și amar dacă îi zicea cineva „Mămăliguță”! Se înfuria ca un taur și nu era chip s-o scoți la cale cu el.

https://blog.revistaderecenzii.com

-De ce William, pe-o piatră cenușie
Șezi timp de jumătate de zi,
De ce William, stai astfel singur
Și-ți gonești timpul în vis?

Unde-ți sunt cărțile? luminii lăsate
Ființelor altfel destitute și oarbe!
Sus! Sus! și bea spiritul suflat
De morți celor ca ei.

https://blog.revistaderecenzii.com

— A fost odată…
— Un împărat! se vor grăbi să mă întrerupă micuții mei cititori.
Nu, dragii mei copii, v-ați înșelat. A fost odată o bucată de lemn.

Nu era un lemn de mare preț, ci un lemn ca toate lemnele, din cele pe care iarna le punem în sobă, ca să facem focul și să încălzim odăile.
Nu știu cum s-a făcut, dar într-o bună zi, bucata asta de lemn s-a pomenit în prăvălia unui tâmplar bătrân, pe care-l chema meșterul Anton, dar pe care lumea îl poreclise meșterul Cireașă, din pricină că avea nasul roșu și lustruit, ca o cireașă coaptă.
De-abia dădu cu ochii de bucata de lemn, și meșterului Cireașă începu să-i salte inima de bucurie și frecându-și mâinile mulțumit, bolborosi cu vocea pe jumătate: