https://blog.revistaderecenzii.com/

E pomul cel mai vechi de-aici, crescut
Din sâmburul ce, poate (cine știe?),
Vreun trecător l-a lepădat în lut,
Ori l-a adus în plisc vreo ciocârlie.

Pe coaja aspră are negre răni,
Cai albi, germani, l-au ros cândva, de foame
Și totuși el mai dăruie pomeni
în orice an, de sclipitoare poame.

Crengi răsucite-și clatină la vânt,
înalt, cu coaja arsă, bătrânească,
Mai poate el s-adune din pământ
Puterea care-l face să rodească.

La poala lui e-un cimitir german.
Copii voioși, cu cușme și sumane,
Se joacă de-a căluțul năzdrăvan,
Zburdând printre mormintele germane.

Se miră: ieri era cireșul gol,
Sclipind ca tuciul în apus de soare,
Și-ast-noapte-a căpătat un rotocol
Tremurător, de argintie floare.

Sursa: https://www.nicolaelabis.ro/opere/poezii/ciresul.html#.Ylb-uehBxPY

https://blog.revistaderecenzii.com/

Voi înhăma măgarul, ca-n vremi, la căprioară
El ce priveşte toate cu ochi de înţelept –
Şi voi urma poteca de mult, suişul drept
Prin via verde-n tactul copitei ce-o măsoară.

Şi luând prăjina lungă şi coşul împletit,
O fată-n vâlnic roşu va merge înainte,
Am să opresc măgarul din mersul lui cuminte
Sub un cireş, de roade şi de ani mulţi boltit.

Cireşul va fi roşu ca şi-n copilărie,
Cireşele pe ramuri vor atârna cercei,
Cu braţe goale, fata va prinde-n şorţul ei,
La fiece prăjină, o sută şi o mie.

Şi când, târziu, lungi umbre se vor culca pe lunci,
Când gol va fi cireşul, iar cerul plin de stele,
Bunicii i-aş aduce acasă coşuri grele…
De-aş mai avea bunică şi sufletul de-atunci!

Sursa: https://poetii-nostri.ro/ion-pillat-ciresul-poezie-id-21839/

https://blog.revistaderecenzii.com/

La orizont-departe-fulgere fără glas
zvâcnesc din când în cand
ca nişte lungi picioare de păianjen-smulse
din trupul care le purta.

Dogoare.

Pământu-ntreg e numai lan de grâu
şi cântec de lăcuste.

În soare spicele îşi âin la sân grăunţele
ca nişte prunci ce sug.
Iar timpul îşi întinde leneş clipele
şi aţipeşte între flori de mac.
La ureche-i ţârâie un greier.

(1920)

Sursa: https://www.versuri.ro/versuri/lucian-blaga-vara-_5d17.html#

https://blog.revistaderecenzii.com/

Înfloresc grădinele,
Ceru-i ca oglinda;
Prin livezi albinile
Şi-au pornit colinda…

Cântă ciocârliile
Imn de veselie;
Fluturii cu miile
Joacă pe câmpie.

Joacă fete şi băieţi
Hora-n bătătură —
Ah, de ce n-am zece vieţi
Să te cânt, Natură!

https://blog.revistaderecenzii.com/

Visând la ochii dulci ai dragii mele,
Am aruncat, spre casa ei trecând,
Într-un mănunchi, albastre viorele
Și dorul meu turburător de gând.

Un stol de rândunici gălăgioase
L-au prins din zbor și-acum, în adevăr,
Îți bat în geamuri, vesele, să-ți lase
Amoru-n gând și florile în păr!

https://blog.revistaderecenzii.com/

Ce liniştit surâde lacul
Sub caldul razelor de soare,
Când ceru-albastru se răsfrânge
În unda lui scânteietoare.

Şi-n fundul lui, noroiul negru
Ascunde lupte îndârjite.
Sunt mii de vieţi ce se frământă
Sub clarul apei adormite.

Şi noi zâmbim cu-nşelătoarea
Seninătate-a unor unde.
Ce calmi părem! Dar câte patimi
Adâncul inimii n-ascunde!

https://blog.revistaderecenzii.com/

A fost odată o babă, bătrână, bătrână. Abia zărea de bătrână ce era. Și mâinile îi umblau la ciorap, iar în gândul ei se ruga la Dumnezeu s-o dăruiască cu un copil, că n-avea decât pe unchiașul ei. Și unchiașul, ba la pădure, ba la arie, ba la târg, iar baba sta singură cuc, că toată ziulica i-ar fi țiuit tăcerea în fundul urechilor dacă n-ar fi strănunat și n-ar fi tușit câteodată. Ba uneori, ca să-și mai ție de urât, tot ea vorbea și tot ea răspundea. Și râdea ea de ea, ca și cum ar fi râs ea de altcineva, înșirând ochiurile pe cârlige.

https://blog.revistaderecenzii.com/

A fost ce-a fost; dacă n-ar fi fost, nici nu s-ar povesti.

În mijlocul codrilor; lângă drumul cel mare, lângă drumul cel de țară, pe unde umblă și trece împăratul cu voinicii săi, era odinioară o crâșmă, la crâșma aceea era o crâșmăriță; crâșmărița avea o fată, și pe fată o chema Florița. Fata asta nu era însă fiica crâșmăriței, și crâșmăriță nu era mama fetei: fata era fată fără părinți, și crâșmăriță maică de suflet a fetei… Cine să fi fost părinții fetei chiar nici cei mai bătrâni și mai cu sfat oameni nu pot s-o spună; asta nimeni n-a putut s-o înțeleagă … într-o bună dimineață, crâșmarul s-a dus după lemne la pădure … și… iacă ce să vezi: pe o poiană limpede și plină de flori a aflat o fetiță ce se juca cu niște pui de căprioară. Cum, când și de unde să fi ajuns copilița asta prin codru, aceea minte pământească nu poate s-o priceapă. Doar a crescut ca și florile din pământ; doar a căzut ca și stelele din cer; sau s-a prefăcut cumva, pe nepricepute, din văzduhul curat. Destul cum c-atâta era de frumoasă fetița asta, încât, de-ar fi fost să fie din om, ar fi trebuit să fie – cel puțin – fată de împărat. Cine știe?… vreun împărat ce domnește în ascuns prin adâncul codrilor … Crâșmarul s-a lăsat de lemne, a luat fata în brațe, a dus-o acasă… și de aici înainte a fost fata de suflet a lui și a crâșmăriței.

https://blog.revistaderecenzii.com/

Eu nu strivesc corola de minuni a lumii
şi nu ucid
cu mintea tainele, ce le-ntâlnesc
în calea mea
în flori, în ochi, pe buze ori morminte.
Lumina altora
sugrumă vraja nepătrunsului ascuns
în adâncimi de întuneric,
dar eu,
eu cu lumina mea sporesc a lumii taină –
şi-ntocmai cum cu razele ei albe luna
nu micşorează, ci tremurătoare
măreşte şi mai tare taina nopţii,
aşa îmbogăţesc şi eu întunecata zare
cu largi fiori de sfânt mister
şi tot ce-i neînţeles
se schimbă-n neînţelesuri şi mai mari
sub ochii mei-
căci eu iubesc
şi flori şi ochi şi buze şi morminte.

Sursa: https://poetii-nostri.ro/lucian-blaga-eu-nu-strivesc-corola-de-minuni-a-lumii-poezie-id-214/

https://blog.revistaderecenzii.com/

— Ei, cum ți se pare Nectarie? mă întrebă Grigoriță, tovarășul meu de drum, pe când scoboram dealul Bisericanilor, spre Viișoara.