https://blog.revistaderecenzii.com
Merge iute, zău nu-i şagă,
Spre pieire, lumea-ntreagă.
Merge, merge, se tot duce,
Spre pieire au pornit,
Zi ce merge, rău ne-aduce
Rău, tot rău, fără sfârşit.
Astfel în mizantropie
Un bondar se căina,
Stând pe-o creangă de scumpie
Ce la vânt se legăna.
Şi zicea el:
https://blog.revistaderecenzii.com
În vremea veche, când a fost
să fie
Ca frumosul, dumnezeiescul Fiu al Omului să pună
soroc de sfârșit lucrului său pe pământ,
Atunci venit-a Iuda și la vândut pe flăcăul
acela
Și pentru divinul său trup a luat plată.
Blestemat i-a fost târgul, mai înainte chiar ca
sudoarea de pe mâna hulpavă să se fi
zvântat;
Și pogorâtu-s-a beznă asupra vânzătorului celui de-o
ființă cu Domnul.
Apoi pământul a ridicat un braț ca de la sânu-i de
țărână să și-l smulgă, dar cerul n-a vrut
nici el să-l primească;
Așa rămase-n văzduh atârnat, ucigașul.
https://blog.revistaderecenzii.com
Trecuse de mult miezul nopții. Dintr-o broboadă de ceață deasă, cadranul roșu, luminos al unui ceasornic rânjea la mine parcă ar fi fost fața arămie și zbârcită a vreunui tovarăș de beție. Îmi veni pofta să mă cert cu cineva și începui a mă hărțui cu ceasornicul.
— I-ascultă, ăsta! Degeaba te mai schimonosești așa! Cutele alea de pe fruntea d-tale încruntată, alea care vreau să-mi arate că sunt orele două, pentru mine sunt șmafu, ai înțeles? Je m’en jous, madam la Lune Rousse!…
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
S-a hotărât, care va să zică…
Madam’ Georgescu – Mița Georgeasca – cu d. Georgescu – Mihalache – pleacă la Sinaia cu trenul de plăcere. Însă, de mult madam’ Georgescu a promis „puiului“ să-l ducă odată și pe el la Sinaia; prin urmare, trebuie să-l ia și pe puiul; dar puiul nu merge nicăieri fără „gramamà“; prin urmare, și pe gramamà trebuie s-o ia. Puiul este mititelul Ionel Georgescu, în etate de cinci anișori împliniți, unicul fruct până astăzi al amorului părinților săi; iar gramamà este cocoana Anica, mamița mamițichii puiului.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Nu este încă opt. Ștefan Valeriu o știe după bătaia soarelui care n-a ajuns decât până la marginea de jos a șezlongului. O simte cum urcă pe bara de lemn, cum îi învelește degetele, mâna, brațul gol, caldă ca un șal… Va mai trece un timp oarecare – cinci minute, un ceas, o eternitate – și în jurul pleoapelor închise, va fi o pâlpâire albastră, cu vagi dungi de argint. Va fi opt atunci și își va spune fără convingere că trebuie să se ridice. Ca ieri, ca alaltăieri. Dar va rămâne mai departe surâzând la gândul acestui cadran solar, pe care l-a construit din prima zi cu un șezlong și un colț de terasă.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Ei, acuma de unde pornim, Alecule? întrebă primul-procuror cu o îngrijorare pe care zadarnic se silea să o ascundă.
— De la început, stimate domnule prim’, mormăi judecătorul de instrucție Babulea, ironic și sigur de sine, ca și când el de mult ar fi avut în buzunar dezlegarea tainei.
— Care început dacă nu te superi? stărui cellalt.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Era la școala numarul 1 de băieți „Decebal” din urbea G… Trei ani de-a rândul, din clasa întâia primară și până-n a treia, doi școlari eminenți și-au disputat cununa de merișor, smulgând admirația profesorilor, revizorilor, inspectorilor și tutulor autorităților.
Acești doi școlari sunt Artur Ionescu și Ioniță Păunescu.
Cel dântâi este fiul unic al lui d. Mandache Ionescu, mare proprietar, omul cel mai influent și mai cu greutate din tot județul și stâlpul oricărui guvern. Asta e bine; căci fără d. Mandache cu greu s-ar putea guverna în acel județ.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Îl amețise Podoleanu cu tânguirile. De cum a intrat, l-a luat într-un colț și nu i-a mai dat drumul. Ca să poată pleca, a fost silit să inventeze o minciună, altfel, prietenul său l-ar fi oprit toată noaptea să-i ilustreze cum a ajuns să-și izgonească azi la prânz nevasta, după șapte ani de căsnicie fericită. Lui Barbu Spătaru, medic tânăr, cu o situație materială mulțumitoare, însurat de trei ani cu o femeie frumoasă, blândă și inteligentă, poveștile cu gelozii i se păreau în general puțin comice. Înțelegea gelozia și ca un cariu în inimă, cu toate că el însuși n-o experimentase, dar n-o admitea ca explozie tragică în viața unui om civilizat. Numai primitivii rămân incapabili să-și domine pasiunile. Criminalii din gelozie n-au fost niciodată inteligenți… Mai bine de două ore a ascultat pe Podoleanu, care, din trei în trei fraze, regreta că n-a ucis-o. Îl compătimea pentru că îl vedea suferind aievea. În același timp, însă, îl încerca un zâmbet straniu, prin care ar fi vrut să-și exprime tăcut propria-i siguranță.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Origina gvardiei naționale nu se pierde în noaptea timpurilor: această instituție s-a născut la sfârșitul primei jumătăți a veacului XIX, într-o frumoasă dimineață de vară a anului 48. Omul de știință, care va voi în viitor să facă istoria vitejiilor și isprăvilor gvardiei naționale, va găsi izvoare destule pentru savantele lui cercetări; dar sunt sigur că, fără concursul meu, n-ar putea elucida așa de ușor o importantă chestiune: pentru ce gvardia națională s-a numit mai târziu „Baioneta inteligentă“? Depun dar astăzi pe altarul științei naționale un document prețios, menit să ajute cu putere la dezlegarea acestei chestiuni; și asta o fac fără de nici o pretenție, deoarece documentul mi l-a dat și mie un altul – un brav veteran de la 48. Iată…
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Un vrednic călăreț
Avea un cal prea blând și bine învățat;
Iar singur el semeț
Și despre cal încredințat,
Au vrut să facă o cercare:
Ca fără frâu, călare
Să iasă la primblare.
Deodată calul au pornit
La pas, încetișor;