https://blog.revistaderecenzii.com
Nu-mi stătea prin gînd, la început, prin 1899, să ating în l’Indépendance Roumaine subiecte politice. Dar nu numai în sufletul meu, ci în acela al unei întregi generații, mai ales al celor cari avuseră legături cu Apusul și cunoscuseră societăți de o civilizație modernă adevărată, activă, cu simț de răspundere, oricare ar fi fost și acolo greșelile și slăbiciunile, cu îngrijire ascunse însă de acea ipocrizie despre care gînditorul francez a spus că „e un omagiu pe care viciul îl aduce virtuții”, se ivise părerea că și în acest domeniu, de care, de altfel, la noi atîrnau toate celelalte, nu se mai poate ca acum. În adevăr era de toată evidența, chiar cînd ea nu era produsă de flacăra răscoalelor, care nici ele nu lipsiseră cu totul, că e imposibil să se trăiască mai departe cu milioane de țerani fără pămînt, fără drept adevărat în viața publică – afară de gluma insultătoare care era colegiul al III-lea, încadrat de jandarmi, mînat ca vitele, bătut sau plătit și, la capăt, înșelat —, și lipsiți de orice creștere prin școală, cu o burghezie care în Moldova era aproape total străină și nenaționalizabilă, cu o boierime sfîșiată de patima politică, dar oprită într-un putred oportunism, peste al cărui fond regele îmbătrânit hotăra sterpe schimbări de regim, și cu o intelectualitate complect zăpăcită, oare nu-și dădea sama nici de care e datoria ei față de neam și de țară, nici de tot ce ele, bineînțeles și servite, ar putea să puie la îndemînă pentru o totală transformare. Și aceasta cînd, dincolo de hotarele unde se opreau privirile politicianilor, considerând provinciile românești ca un număr de kilometri oarecari pe drumul spre Apusul tuturor plăcerilor și fericirilor, conceput și acela între cartierul de distracții al Parisului și Coasta de Azur, fremăta o întreagă românime ardeleană, muncitoare, onestă, idealistă, crezînd în noi ca în Dumnezeu, fără a ne cunoaște, și tocmai pentru că nu ne cunoștea […].
Iar de jur împrejur, fără ca ochii obosiți sau orbi din naștere să le deosebească, primejdiile unor monarhii de pradă, a căror viziune era așa de puternică în mintea unui Sturdza, care-și avea totdeauna colțul de bolnavă exagerare, încît, chemîndu-mă la Ministerul de Externe pentru a-mi recomanda să scriu despre România și chestia Orientului, mă îndemna să mă grăbesc, căci „nu se știe ce se poate întîmpla, țara liberă stînd ca o frunză pe apă”.
În tăcerea flămînzilor, în toropeala sătuilor, un român de peste graniță încercase prefacerea totală a spiritului public printr-o foaie, frumos tipărită de editorul brașovean așezat la București, Gheorghe Filip, România jună. Aurel Popovici, bănățean, medic de profesie, luptător radical pentru liberarea alor săi, fără să predice încă încrederea în Viena și imposibila alipire la Austria, pentru care va lupta, cu o rece convingere antipatică, și bucovineanul Aurel Onciul, era un om impresionant prin vigoarea sa trupească, prin frumuseța oacheșului, rotundului său cap de medalie romană, prin tumultul de idei care i se zbăteau în suflet, printr-o elocvență, puțintel de cafenea vieneză unde, țara stînd totuși pe loc, toate chestiile se puneau și se rezolvau înaintea unei halbe de bere, dar covîrșitoare, copleșitoare pentru ascultătorii uluiți de abundența unui val care nu se mai sfîrșea, precum și prin intonațiile profunde ale unui formidabil glas de tribună.
Continuă să citești