https://blog.revistaderecenzii.com
Am fost deunăzi la Westminster Abbey, panteonul Angliei. Cum intri, la fund, în partea închinată mai mult scriitorilor, e o lespede cu inscripția :Charles DickensNăscut 7 Februarie 1812, mort 9 Iunie 1870
Coroane se vedeau împrejur. Una, din foi de laur, trimeasă de un domn și doamnă, avea pe o hârtie cuvintele:
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Între noi literații, se vorbește foarte adesea despre Bene-Merenti. Unii doresc să-l aibă, alții nu, ba chiar propagă cu mai mult sau mai puțin spirit un dispreț suveran pentru o așa copilărească dorință, în genere — se brodează, cu sarcasm, sau mai bine cu parapon, pe tema lipsei de merit a multor dintre medaliați și pe meritele patente ale celor ce n-au obținut încă această medalie.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Deși nu anunțase pe nimeni, privi pe peron în toate părțile, ca și cum ar căuta pe cineva.
— Bine ai venit, coane, bine ai venit, auzi din spate o voce groasă.
Se întoarse. Ștergându-și chelia de nădușală, un om se apropia de dânsul cu mișcări greoaie. Nu-și aduse aminte cine era.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Credeam că suntem înțeleși în veșnicie,
înlăturând cuvintele de alții mințite,
schimbând în sărutare sufletele alipite,
chiar suferința întregind o sfântă bucurie.
Sortiți a fi legați din alte vieți,
ne-apropiase peste lume o simțire mai firească,
în mine zâmbetul tău trebuie să înflorească,
amurg îngenuncheasem albei dimineți.
Mâinile până-n inimă au mângâiat.
Privirea în privirea ta oglindea dorul.
Îmi erai liniștea și iți trăiam fiorul,
miruind fruntea – într-un gând curat.
De mult în tine dragostea s-a stins, pe când în mine crește…
Mormânt îi sapă depărtarea și tăcerea.
Dar tot mai binecuvantez neagră durerea.
Când nu-ți mai sunt, în sufletu-mi făptura ta se veșnicește.
https://blog.revistaderecenzii.com
Un călător ostenind.
Şi la un stejar sosind,
Subt umbra lui a şezut,
Să răsufle un minut.
Aci un bostan fiind
Şi în el pepeni zărind,
https://blog.revistaderecenzii.com
Se regăsiră dimineață cu toții afară de Micheriu, pe peronul gării, mahmuri; îl căutau în toate părțile pe Eminescu.
— Mă, mormăi Burlă, nici eu nu cred să facă filosofia chiar până la ceasul ista.
Faptul că nu apăruse nici Natalița, era și mai vorbitor. Abia cu zece minute înaintea plecării trenului se iviră și ei la braț; Burlă îi salută tradițional, ca la Viena:
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Frunză neagră: mătrăgună…
A rămas un ciob de lună,
lumină dulce de miere,
lună veche în scădere,
scăpătând fără zăbavă
în sfințirea mai bolnavă…
Din paragini de otavă.
https://blog.revistaderecenzii.com
Murind lui Nastratin Hogea măgarul ce îl avea,
Socoti cum să mai scoată din paguba sa ceva:
Şi aşa tăind cu el capul măgarului celui mort,
L-a-nfăşurat pe deasupra binişor cu nişte tort;
Apoi cu acest ghem mare în piaţ’ să-l vânză mergând,
Se duse şi el cu dânsul cu alţi vânzători în rând;
Stând aci, veni îndată un ovrei cumpărător,
https://blog.revistaderecenzii.com
Valurile verzi vin în ghirlande.
Simt pleoape galbene de oboseală…
Ochii îmi sunt închiși… s-au afundat tot mai adânc spre creier, ca să poată privi mai bine lumea. Spre a privi mai bine lumea, trebuie să-i fii tot mai departe.
Și sunt departe.
Valurile curg, zbor de păsări verzi. Trupul îmi e afundat în nisipul aprins, în infinit aprins e adâncit soarele.
Cu mâna îmi apăs din ce în ce mai tare ochii, cercuri
aurii să se desprindă, în noaptea ce vreau să-mi fac.
Cercuri aurii se desprind și zboară, ca flori ce s-ar naște și s-ar înflutura, rânduri-rânduri, în văzduh. Cercuri aurii se desprind și aleargă, și nu se pot ajunge, fiindcă plutesc pe aceeași apă, în alte timpuri.
Valurile vin, cadență în șolduri de șopârlă.
Valurile se lipesc de zăgazuri când se aruncă și de pe ele se sorb când pleacă. Au frigul sârmelor de cobză, când zuruiesc sub punți și când suspină în trestii.
Valurile. Departe țipă un erete, țipătul lui are sunetul oaselor pisate, dar nu e asta. Valurile au zumzetul ascuns, când trec prin ălbii netede, au gâlgâit limpede, când bat țărmuri scobite.
Tremură frigul sârmelor.
O cobză e ca o floare frântă de greutatea ei, și e aproape femeia care, deși nu te iubește, te lasă s-o porți în brațe, să o săruți, să te sărute, ca să poți suferi.
O floare frântă.
Sunt unele atât de grele în frumusețea lor, încât tulpina e împovărată de durere, înainte ca rodul să le fi pătat cu iubire.
Ce floare e apa?
În cotituri leneșe îi ghicești umărul, în vâltori rotunde bănuiești sânii, în undirea valului îi simți înfiorarea pântecului ei flămând care cere încăpățânat și răgușit: om.
Și în nisipul fierbinte îi simți mirosul de iarbă arsă și de pește mort, dar n-o înțelegi.
Valurile trec.
Ochii, pe care i-am apăsat prea mult ca să mă uit departe, dor.
https://blog.revistaderecenzii.com
— A propos de recunoștință — începu Nohotiu, azvîrlindu-și, c-o mișcare repede o șuviță de păr de pe frunte — fiecare popor înțelege recunoștința într-altfel și fiecare din indivizii care-l alcătuiesc o pricep în anumit chip, neatîrnînd de creștere și de gradul de cultură, ci după cum e născut. E bun? e rău? e cinstit? e necinstit? religios? sceptic? vesel? melancolic? Recunoștința va avea alt pervaz și alt coprins. Ceea ce cred de recunoștință este adevărat pentru toate entitățile morale și abstracte…
Continuă să citești