https://blog.revistaderecenzii.com

Pâinea zilnică se facea din litere, nu din faină. Fiecare pâine conținea un roman complet de Zola. Pe suprafa­ ța unei îmbucături cetii un episod cu înspăimântătoare catastrofe de cale ferată.

Contele mânca și el din aceeași pâine, însă felii mai subțiri și, ca să zic așa, aproape anonime.

Pe tălpi contele era vopsit cu roșu (avea picioarele goale deși purta decent pantaloni de vânătoare), în cap avea o tichie cu vederi din Brazilia, iar în mână ținea un crin negru, peste măsură de intimidant.

https://blog.revistaderecenzii.com

Influența apuseană a romantismului francez nu înseamnă o altă epocă; în aceeași epocă, se deosebesc două curente. Am urmărit pe acel reprezentat numai prin puțini și, pentru unii, numai prin anumite momente din dezvoltarea lor, curentul indigen.

Mă întorc asupra aceleiași epoci, pe care o voi privi-o până foarte departe, pentru că unii scriitori continuă până la adânci bătrânețe să păstreze pecetea pe care au căpătat-o în tinerețea lor. Așa încât trebuie urmărită problema nu pe o linie cronologică, ci pe mai multe, în legătură cu biografia fiecăruia. Se va face o împărțire între felul cum anumiți scriitori români din Moldova și din Muntenia au primit influența franceză. De ardeleni nu poate fi vorba în vremea aceasta, afară, întru câtva, de Codru Drăgușanu: ei sunt prea mult sub influența germanică și ungurească, mai mult germană decât ungurească, așa încât își au originalitatea lor.

https://blog.revistaderecenzii.com

Vecinul meu, pe patul din stânga, este oltean și poet. Sub pernă el ține ascuns un briceag și un caiet de versuri. Doctorul i-a făgăduit că în ziua când va avea doisprezece ani îl va ridica să umble. Jenică și-a notat cu grijă în „Agendă” data exactă și, imobilizat în ghips, ca o pasăre mică strânsă în pumn, așteaptă…

…Ține capul puțin aplecat, sprijinit în palmă și privește încruntat marca… El știe numărul vapoarelor care trec spre Constanța zilnic și acel al vapoarelor care se îndreaptă spre Constantinopol; cunoaște pe „ăla americanu de-i iese fumu’ prin toate coșurile” și anunță savant pe vecini când trece un vapor de război – pe care îl și clasifică după tunuri și turele în crucișător, torpilor, distrugător sau canon icră.

https://blog.revistaderecenzii.com

Îndată se înfățișează unul din cele mai interesante conflicte în dezvoltarea literaturii românești.

De la Asachi înainte, de prin anii 1820, începe un îndoit curent care formează, aș zice, originalitatea dramatică a acestei literaturi și lupta între aceste două curente se continuă până în momentul de față, fiecare, firește, având să aleagă pe acela care-i place.

Voi începe cu ceea ce se poate numi „curentul indigen“ sau „autohton“, care nu este, cum se va vedea, curentul naturalist.

https://blog.revistaderecenzii.com

Mărirea celui care-atotpătrunde
Întregul tot, mișcându-l, dă splendoare
mai mult-aici și mai puțin-altunde.

În cerul cel mai plin de-a lui lucoare
eu fui. Văzut-am stări, ce-a le descrie
nu știu, nu pot câți au să se scoboare,

https://blog.revistaderecenzii.com

Pretutindeni unde mai mulți oameni sunt adunați sub rigoarea unei discipline comune, societatea se orga¬nizează pe treptele unei ierarhii imediate, cuprinsă între două personalități bine definite: șeful și țapul ispășitor.

Pe veranda sanatoriului nostru șeful este Monciu și țapul ispășitor Buțu.

Între „șef” și „țap“ conflictul domnește acut ziulica întreagă și parcă și noaptea când „șeful” bolborosește prin somn înjurături și amenințări.

https://blog.revistaderecenzii.com

Cât vezi cu ochiul, verde, păpurişul
Se-ndoaie-n vântul serii, foşnitor.
Din când în când şi-arată luminişul
Un ochi de apă moartă. Un cocor
Cu aripa deschisă se ridică
Din stuf, sfâşietor de trist scâncind,
Sau cai tătari, dând roată fără frică,
Sălbăticiţi, nechează pe un grind.
Amurgu-mbracă Delta toată-n aur
Cu turla unui sat lipovenesc,
Dar umbrele ostroavelor de plaur
Albastrul cenuşiu îl împânzesc.
Vaporul taie noaptea şoptitoare,
Şi valul ce se-ntunecă-ntr-una,
Când cele cinci coline cresc în zare,
De aur vânat cum e pruna.

https://blog.revistaderecenzii.com

I

Principiile furtului și cele ale proprietății sunt aceleași, o știm cu toții.

Procedeurile diferă însă printr-un acord reciproc, iată ce ignorăm.

Idealul proletarului este de a deveni burghez.

II

Detest amabilitatea ce ne-o acordă anumite persoane în virtutea faptului că am asistat la o gafa ce-au făcut-o cândva.

Scara prostiei trece prin toate capetele; privirile o coboară.

Instinctul de conservare e starea cea mai pură, însă cea mai agresivă, a prostiei.

Idealismul omului de știință constă în credința unor necesități ignorate. E egoismul lui justificator și orgoliul lui social.

Omul de știință: a-și calcula iluziile.

https://blog.revistaderecenzii.com

VIII.
CAPITALELE TRECUTULUI

1. Gettysburg.

La ieșire trecem din nou în fața fabricilor care storc vlaga omenilor noștri: Indiana Harbour, Gary, cu frumoasa gară, de unde pleacă strada principală cu clădirile de căpetenie, zidiri de piatră în stil european. Fabrica de ciment se laudă cu 175.000 de saci producție pe zi. Pe urmă iarăși pădure, sprintenă pădure bine îngrijită. Câmpia de hrană, ferma cu turnulețul ei de petrol și-au reluat stăpânirea ca și cum n’ar fi alături infernul fabricelor și afacerilor. Numai păduricea și calmele ape ale unui lac de argint înviorează monotona strecurare a căsuțelor de muncă. Ici și colo doar câte o fabrică își clocește căsuțele improvisate ale muncitorilor. In seara cenușie, tristă, fără un semn de primăvară, miriștile, în fundul zărilor, ard pentru a curăți câmpul.

https://blog.revistaderecenzii.com

Adevăratul lui nume nu i-l știam nici eu. Don Jazz era, evident, o poreclă.

Don Jazz era spaniolul înalt și negricios care venea in sala de mâncare a bolnavilor după fiecare masă și ne povestea despre spectacolele de music-hall din Paris lucruri extraordinare sau ne arăta vreo batistă de-o cumpărase, „Tres bon marche, n’est-ce pas?”, înainte cu o zi.

Întâia oară când a venit ne-a vorbit de Buenos Aires unde profesa avocatura. Ne-a spus multe lucruri ce le cunoșteam din cărți: