https://blog.revistaderecenzii.com
La început, femeia se încăpățână să spună că nu era dânsa Zâna cu părul bălai, dar, văzându-se descoperită și nevrând să întindă gluma prea departe, sfârși prin a recunoaște, și spuse lui Pinocchio:
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Pinocchio, însuflețit de nădejdea de a ajunge la vreme ca să-l scape pe bietul său tată, înotă toată noaptea.
Și ce noapte îngrozitoare! Turna cu găleata, bătea grindina, tuna groaznic și fulgere scăpărau, de părea că e ziuă.
Spre dimineață, izbuti să vadă nu tocmai departe o bucată lungă de pământ. Era o insulă în mijlocul mării.
Începu să facă sforțări disperate ca s-ajungă la mal, dar în zadar. Valurile legănându-se furioase, îl purtau în voia lor ca pe un fir de pai. În sfârșit, spre norocul lui, veni un val cu atâta furie, încât îl aruncă dintr-o dată pe insulă. Aruncătura a fost așa de violentă, că izbindu-se de pământ, i-au pârâit toate încheieturile, dar se mângâie repede, zicându-și: Scăpai și de rândul ăsta ca prin urechile acului.
În vremea aceasta cerul se înseninase, soarele se ivi în toată strălucirea lui, iar marea se făcu liniștită și netedă ca oglinda. Atunci păpușica întinzându-și hainele la soare ca să le usuce, începu să se uite încoace și încolo doar o zări pe întinderea nesfârșită a mării vreo luntrișoară cu un om înăuntru. Dar după ce s-a uitat bine în toate părțile, nu văzu înaintea lui decât cer, apă și o mică pânză de corabie, dar așa de departe, încât părea o muscă.
https://blog.revistaderecenzii.com
Constantin Cantemir s-a născut în anul 1612 de la Mântuirea lumii, în luna noiembrie, <ziua> a opta, părinți fiindu-i Teodor Cantemir și Maria în satul părintesc numit Silișteni din ținutul Fălciului, așezat pe râul Ilan. Iară părintele său, Toader, coborâtor din vechea stirpe a Cantemireștilor, a fost fiu al lui Nestor, nepot al lui Vasile, strănepot al lui Iban, din strămoșii Grigore și Toader Cantemir, cu porecla mai nouă ‘Silisteanul’, care, primul dintre Cantemireștii de la Crâm, a trecut sub steagul lui Hristos în anul 6951 <de Ia Facerea> lumii, pe vremea lui Ștefan-Vodă, zis cel Mare. Părintele lui Constantin-Vodă, Toader Cantemir, a avut doi fii, pe Constantin și pe Nistor – <pe acesta> cu o altă soție (căci mama
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
De-abia scăpă Pinocchio de povara umilitoare a zgardei din jurul gâtului, și începu să alerge peste câmp, și nu se mai opri deloc până nu ajunse în drumul mare, care trebuia să-l ducă drept la locuința Zânei.
Ajuns în drumul cel mare, se uită de jur-împrejur, și văzu cu och.iul liber, pădurea unde întâlnise Vulpoiul și Cotoiul, văzu printre copaci, înălțându-se vârful Stejarului uriaș, unde fusese spânzurat de gât, dar nici încoace, nici încolo, nu-i fu cu putință să zărească locuința Fetiței frumoase cu părul bălai.
Atunci avu deodată un presentiment trist, și începând să alerge cu câtă putere îi mai rămăsese în picioare, se pomeni peste câteva clipe în livada unde se ridica odinioară căsuța cea albă. Dar căsuța nu mai era acolo. În. locul ei se afla o lespede de marmură, pe care erau scrise cu litere de tipar, aceste rânduri sfâșietoare:
https://blog.revistaderecenzii.com
Ca un fluviu d-aur, splendidă lumină,
Peste patru taberi, varsă luna plină.
Turcii şi tătarii somnului se dau;
Ungurii, la mese, grijile-nşelau.
Astfel prin furtună, printre nopţi, pe mare
Lopătarii varsă tânăra cântare.
Dar Şerban nu doarme, căci dulcele somn
Rar răsfaţă geana unui mare domn.
Grijile, în horă, turbure se duce
Încotro lumina mai splendidă luce.
https://blog.revistaderecenzii.com
Cine cântă pe țărmuri de hârtie?
Aplecat, cu pieptul peste râul
imaginilor, mă văd, încet și singur,
îndepărtându-mă de mine: litere pure,
constelații de semne, incizii
în carnea timpului, o scriitură,
dungă peste ape!
https://blog.revistaderecenzii.com
Iubite amice,
Alaltăseară, pornind de la gara ta, adormisem adânc, legănat de valurile ascuțite ale liniilor de fier Strussberg; trei locuri de o parte a vagonului erau la dispoziția capului și picioarelor mele; când, pe la miezul nopții, mă simții scuturat de o mână viguroasă: era conductorul care intervenea în favorul dreptului bine plătit al unui călător îmbarcat la Mărășești; recunoscui dreptatea invocată și mă ghemuiam în limitele tichetului meu, căutând să apuc de picior somnul ce fugea, când aud un glas care se îngâna în scuze pentru supărarea ce-mi adusese și mă silea să răspund, ca om binecrescut, la asemenea politeță prin cuvintele banale: ‘Nu face nimica, domnule’, ‘Eram deștept’, ‘Sunt foarte bine’, ‘Nu dormeam’, ‘Erai în dreptul dumitale’ etc.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Pinocchio, după cum lesne vă puteți închipui, începu să plângă, să strige, să cheme într-ajutor; dar toate fură în zadar, deoarece prin apropiere nu se vedea nici urmă de casă, iar pe drum nu trecea țipenie de om.
Se înnoptase.
Fie de durerile ce-i pricinuia strânsura capcanei, fie de spaima că se găsește singur și pe întuneric în mijlocul câmpului, păpușica era cât pe-aci să leșine, când deodată, văzând că-i trece pe deasupra capului un licurici, îl strigă și îi zise:
https://blog.revistaderecenzii.com
Somn mult, din pluşuri. Vid în stal.
Vegherea sticlei, drept cortină.
Îndepărtat, ca-ntr-o odihnă
Din membre limpezi, o cristal!
Sub mături, fluturi şi urâturi
Mort – chipul meu, pe crengi de gâturi,
Un glas din ceruri cere: – Dacă
Ai face-oglinzile să tacă?
https://blog.revistaderecenzii.com
Închipuiți-vă bucuria păpușii, când se văzu liberă. Fără să mai stea pe gânduri, ieși repede din oraș și apucă pe drumul care ducea la căsuța Zânei.
Din pricina timpului ploios, drumul se făcuse ca terciul și înota în noroi până la genunchi.
Dar păpușa nu se dădea bătută.
Chinuit de dorul să-l vadă cât mai repede pe tatăl său și pe surioara lui cu părul bălai, Pinocchio alerga sprinten ca un câine de vânătoare și puțin îi păsa că noroiul îl stropea în obraz. Fugea mereu zicându-și în gând: