https://blog.revistaderecenzii.com
Cum era firesc, Pinocchio rugă pe Zână să-i dea voie să umble prin oraș ca să-și poftească musafirii; Zâna îi spuse:
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Opreste-ti gemetele.Nu-i nimic mai caraghios
Decât un om gemând
De nu cumva e unul care plânge.
https://blog.revistaderecenzii.com
Pe când pescarul se pregătea să-l arunce pe Pinocchio în tigaie, intră în peșteră un câine mare, împins de mirosul puternic și ispititor al prăjelii.
— Ieși afară! strigă la el pescarul amenințându-l cu Pinocchio în mână.
Dar bietul câine flămând cât patru, chelălăind și dând din coadă, părea că zice:
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Toamna a făcut inimi de aur din foi …
Nici o vorbă, nici un glas. Liniște târzie.
O pasăre se face mică, în cerul ce-o să fie alb de ploi.
Inimă, potolește-ți zbuciumarea.
Pământul are odihnă pentru toate.
Cerul din slăvi înnorate
împarte uitarea.
https://blog.revistaderecenzii.com
În timpul acestei goane disperate fu o clipă îngrozitoare, o clipă în care Pinocchio se crezu pierdut: pentru că trebuie să știți că Alidor (așa îl chema pe dulău) tot gonind, gonind mereu, era cât p-aci să-l ajungă.
Destul dacă vă spun că păpușa auzea în urma ei la o depărtare de un pas, gâfâitul obosit al acelei javre, și îi simțea până și aburii calzi ai respirației. Noroc pentru el că țărmul era aproape, și marea se vedea la câțiva pași.
Abia se văzu pe mal, și păpușica dintr-o săritură, se azvârli în apă ca o broască. Alidor vroia să stea locului. Însă împins de furia alergatului, sări în apă și el. Dar nenorocitul nu știa să înoate începu să dea din labe ca să se țină deasupra apei; dar cu cât se zbătea mai mult, cu atât se ducea cu capul la fund. Când mai scoase o dată capul afară, bietul câine, avea ochii speriați și rătăciți, și, lătrând striga:
https://blog.revistaderecenzii.com
Tot orașul Chișinăului se adunase ca să privească alergarea de cai, ce se prelungise păn-în luna lui septemvrie cu așteptarea d. conte Voronțov, guvernatorul general a Nuorusiei și a Besarabiei; dar trecerea lordului Durham, ambasadorul Marei Britanii lângă curtea Petersburgului, pe la Odesa, împiedecându-l, alergarea rămase a se face numai în ființa d. guvernator civil, generalul Fedorov.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Ajuns la țărmul mării, Pinocchio aruncă repede o privire pe întinderea apei; dar nu văzu nici o Balenă. Marea era liniștită și netedă ca oglinda.
— Unde vă e Balena? întrebă el, întorcându-se către tovarășii lui.
— S-o fi dus să mănânce! răspunse unul din ei râzând.
— Ori poate s-o fi întins pe pat ca să tragă un pui de somn, adăugă altul, râzând și mai tare.
https://blog.revistaderecenzii.com
Neţărmuita mare se frământă,
Eternă pregătire de furtună
Se-nalţă-n trombe, duduie, detună
Şi-n colcăit de spumă se-nvestmântă.
Şi-aşa, mereu, de mii de ani, nebună
Cu însăşi ea luându-se la trântă,
Pe rând biruitoare şi înfrântă
Îşi macină neliniştea străbună.
Când toate dorm, extaze sau mânie,
A mării nesfârşită insomnie
Se potoleşte iar şi iar s-asmute.
https://blog.revistaderecenzii.com
A doua zi Pinocchio se duse la școala primară, închipuiți-vă pe ștrengarii de copii, când văzură intrând în școală o păpușă! A fost un râs, care nu se mai isprăvea. Care îi trăgea o păcăleală, care alta, care îi lua șapca din mână, care îl trăgea de haină pe la spate, care încerca să-i facă repede cu cerneală două mustăți mari sub nas, și care căuta să-i lege picioarele și mâinile cu sfoară, ca să-l facă să joace.
La început Pinocchio nu-i luă în seamă și îi lăsă în pace, dar în cele din urmă depășindu-i răbdarea, se întoarse către cei care îl necăjeau și își bate joc de el, și le spuse drept în față:
https://blog.revistaderecenzii.com
N-aș putea explica de ce întotdeauna am conceput frumusețile ca pe niște divinități, menite să facă pe om mai bun, să civilizeze lumea. De asemenea, niciodată n-a sălășluit în cugetul meu ideea de artă pentru artă sau artă pentru nimic. După cum nu pot pricepe cum poate cineva să guste, să admire sau să preamărească o frumusețe artistică și să rămână totuși un om rău, egoist. Mi se pare de neînțeles ca o ființă omenească să-și poată desăvârși inima, sufletul și în același timp, să nu-l intereseze ceea ce se petrece în jurul său; să nu devină sensibil –dacă nu e din născare –în fața nenumăratelor mizerii și nedreptăți care pustiesc omenirea.
Continuă să citești