https://blog.revistaderecenzii.com
Un simplu copil, dragă frate Jim,
Ce ușor respiră,
Și-și simte viața-n orice braț,
Ce să știe de moarte?
Am întâlnit o copilă colibașă
Avea opt ani, spunea;
Avea păr gros cu multe bucle
Ce-o-nconjurau pe chip.
https://blog.revistaderecenzii.com
Ca un mănunchi de mătăsuri fluturând proiectate pe un zid,
Trece pe lângă grilajele unei alei din Kensington Gardens;
Ea nu este decât o anemie emoţională topindu-se încet
în agonia dinaintea sfârşitului.
Iar în jur sunt hoardele de plozi
Aprigi, murdari, fără de moarte ai sărăntocilor.
Ei vor moşteni pământul.
https://blog.revistaderecenzii.com
În clipa aceea cineva bătu la ușă.
— Intră, îngână tâmplarul, fără să aibă putere să se scoale de jos.
Și iată că intră în prăvălie un unchiaș plăcut la înfățișare, pe care îl chema Geppetto dar copiii din sat, când își puneau în gând să-l necăjească, îi ziceau „Mămăliguță”, din pricina perucii lui galbene, care semăna foarte mult cu mămăliga.
Geppetto era tare țâfnos. Vai și amar dacă îi zicea cineva „Mămăliguță”! Se înfuria ca un taur și nu era chip s-o scoți la cale cu el.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
-De ce William, pe-o piatră cenușie
Șezi timp de jumătate de zi,
De ce William, stai astfel singur
Și-ți gonești timpul în vis?
Unde-ți sunt cărțile? luminii lăsate
Ființelor altfel destitute și oarbe!
Sus! Sus! și bea spiritul suflat
De morți celor ca ei.
https://blog.revistaderecenzii.com
— A fost odată…
— Un împărat! se vor grăbi să mă întrerupă micuții mei cititori.
Nu, dragii mei copii, v-ați înșelat. A fost odată o bucată de lemn.
Nu era un lemn de mare preț, ci un lemn ca toate lemnele, din cele pe care iarna le punem în sobă, ca să facem focul și să încălzim odăile.
Nu știu cum s-a făcut, dar într-o bună zi, bucata asta de lemn s-a pomenit în prăvălia unui tâmplar bătrân, pe care-l chema meșterul Anton, dar pe care lumea îl poreclise meșterul Cireașă, din pricină că avea nasul roșu și lustruit, ca o cireașă coaptă.
De-abia dădu cu ochii de bucata de lemn, și meșterului Cireașă începu să-i salte inima de bucurie și frecându-și mâinile mulțumit, bolborosi cu vocea pe jumătate:
https://blog.revistaderecenzii.com
Traducere de Octavian Cocoş
Singur ca norul rătăceam
Ce peste văi pluteşte-n zbor
Şi am zărit pe când treceam
Narcise galbene covor;
Pe lângă lac, sub codrul mare
Dansând în briză şi-n răcoare.
https://blog.revistaderecenzii.com
Până la amiazi, Grigore Iuga își stăpâni răbdarea în Costești.
A ascultat toate relatările despre întâmplările din Amara, despre moartea tatălui său și a Nadinei liniștit și fără lacrimi, încât Titu Herdelea se mira în sine de atâta tărie sufletească.
— Trebuie să înștiințez pe Gogu! zise în cele din urmă tânărul Iuga.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
RÂNDURI SCRISE LA CÂTEVA MILE DUPĂ BISERICA TINTERN
La revizitarea răstoacelor de pe Wye într-o călătorie, 13 iulie 1798
Cinci ani trecură; cinci veri, în lungimea
A cinci lungi ierni! Şi iar aud
Aceste ape, rostogolindu-se din izvoarele lor din munte
Cu un dulce murmur mocănesc. – Încă odată
Privesc aceste stânci abrupte şi semeţe,
Ce într-o neîmblânzită retrasă scenă aduce
Gânduri de mai profundă retragere; şi unesc
Peisajul cu liniştea cerului.
Ziua e sosită când din nou stau
Aici, sub acest sicomor întunecat şi văd
Aceste pete de ogrăzi, aceste smocuri de livezi,
Ce, în timpul ăsta, cu fructele lor necoapte,
Printre păduri şi desişuri se pierd,
Nici, cu nuanţa lor verde şi simplă, tulbură
Verdele peisaj neîmblânzit. Încă o dată văd
Aceste vii, abia garduri vii, linioare
De neliniştit lemn devenit săbatic; aceste ferme păstoreşti
Verzi până la uşă; şi şuvoaie de fum
Ridicat, în tăcere, de printre copaci,
Cu o percepţie nesigură cât s-ar părea,
Despre rătăcitori sălăşluind în pădurile fără cămin,
Ori despre vreo peşteră de pusnic, unde lângă foc
Sihastrul stă singur.
https://blog.revistaderecenzii.com
Toată noaptea spre sâmbătă cerul Amarei fu însângerat de jocul flăcărilor ce mistuiau castelul Iuga. Mulțimea de țărani, furioasă și gălăgioasă, nu se dădea deloc dusă, parcă și-ar fi pierdut somnul.
Chiotele unei bucurii năprasnice înăbușeau trosniturile focului.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Odă
Pauló majora canamus
(fragment)
Deşi nimic nu poate reîntoarce ora
A splendorii în iarbă, a gloriei în Flora;
Nu vom jeli, ci găsi
Putere în ceea ce rămâne,
În primitiva compătimire
În care ce a fost trebuie să fie
În gândurile liniştitoare ce izvorăsc
Din suferinţa umană.
În credinţa ce priveşte prin moarte,
În ani ce aduc mintea filosofică.