https://blog.revistaderecenzii.com

Am avut o vizită simandicoasă: d-ra Lidia Miras. A coborât până la vila noastră improvizată. Toată lumea de pe aici o consideră drept boieroaica docurilor. A fost foarte bogată și a sărăcit din cauza războiului, dar stima locuitorilor i-a rămas intactă și teama să nu o supere. Acum locuiește într-o casă modestă, lipită de moara ce stă la mijlocul drumului între Cavarna și port. Moară umilă, învârtindu-se ziua și noaptea și încercând să salveze ceva din averea pierdută. În fața casei, o mică grădină cu o sumedenie de stupi de albine, ceea ce ne face să înconjurăm drumul când trecem pe acolo ca să nu ne înțepe vreuna din viespele ce roiesc. Bineînțeles, m-me Pitpalac o cunoaște. Chiar sunt „prietene foarte bune”, pretindea ea. Și dacă cer vreo relație asupra domnișoarei, îmi spune: „Este o persoană foarte distinsă”. La atâta se mărginește caracterizarea pe care mi-o dă m-me Pitpalac, și poate că are dreptate, căci d-ra Lidia trăiește foarte retrasă și n-am izbudt s-o vedem decât o singură dată în tot timpul șederii noastre la Cavarna-Port. La fel, când treci des pe lângă palatul unui rege: vezi pe soldați făcând exerciții, dar pe rege niciodată, ca și cum el n-ar avea nevoie să se plimbe puțin în grădina lui. Lidia apare pentru toți foarte politicoasă, căci e bine-crescută și distantă. Poate o ține ascunsă pierderea banilor care o umilește, sau firea ei melancolică o oprește de a se amesteca printre oameni. Poate că, orgolioasă, grecoaică veritabilă, nu vrea să-și piardă prestigiul de prințesă îndepărtată.

https://blog.revistaderecenzii.com

XXVII

După ce omul ieși, mama se ridică de lângă stinghia patului și începu să-i înghiontească pe copii să iasă afară. Tita plângea mereu și în același timp aranja covoarele la loc peste ladă. Niculae, la ghiontiturile mamei, se sclifosea și nu vroia să iasă afară; Ilinca de asemenea. Nilă căsca mereu, se întindea sub așternut și se scărpina pe toate părțile. Paraschiv se așezase pe un scăunel și începuse să-și curețe pe îndelete noroiul uscat de pe bocanci.

https://blog.revistaderecenzii.com

Dragostea cu chinurile ei… Gelozia, așteptările, dezastrele… Discuțiile interminabile din care n-ai lăsa la o parte nici o replică, așa par de esențiale în întregime… Razele de lună sau plescăitul vâslelor pe ape, apusurile printre norii trandafirii… Vorbele abia auzite, înțelegerile perfecte, numai ținându-te de mână, și altă dată apropierile frenetice în locuri neștiute. Și la urmă, pentru unul totul s-a sfârșit și-l părăsește pe celălalt, și-l lasă pustiu și pe neașteptate bătrân. Sau Moartea!

Ca să transcrii aceste stări și să-ți faci pricepute vibrațiile nu e poate prea greu. Dacă te chinui cu intensitate, cuvintele se împreună de la sine. Lectorul te va înțelege ușor, căci își va aduce aminte de experiențe similare, sau va avea în fața lui căldura ta, izbucnirile pline de coloare, neliniștile. Deoarece tot ce frământă are relief….

https://blog.revistaderecenzii.com

Trad. de Șt. O. Iosif

Ibovnica dacă te-a amăgit,
Tu caută alta să-ți placă; –
Ori lasă mai bine orașul iubit,
Ia-ți traista în spate și pleacă.

Un lac lin, albastru, găsi-vei ușor,
Și sălcii sălbatice, triste.
Acolo-ți vei plînge îngustul tău dor,
Durerile mici, egoiste.

Ci dacă te urci la munți, cu păduri
Durerea-ți va fi mai ușoară;
Pe stîncile sure vezi numai vulturi
Și țipătul lor te-nfioară.

Acolo devii tu însuți vultur,
Renaști din senin ș-o să-ți pară
Că lumea-i a ta, cînd cauți în jur,
Și nici n-ai pierdut vro comoară !

Sursa: https://ro.wikisource.org/wiki/Consilii

https://blog.revistaderecenzii.com

XXVI

Paraschiv Moromete stătuse doi ani de zile în armată, dar nu-și aducea aminte ca cel puțin într-o singură dimineață să se fi simțit atât de rău din cauza goarnei care suna deșteptarea, cum se simțea acasă când tatăl său trezea pe toată lumea cu noaptea în cap, strigându-i cu stăruință și pe fiecare în parte, să se scoale în sus. Se întâmpla uneori ca în ziua care venea să nu fie nimic de făcut, nimic de lucrat; cu toate acestea, Paraschiv auzea cu groază același glas înfundat și stăruitor care punea în mișcare toată casa; era un glas care la început nu chema pe nimeni pe nume și de aceea era atât de chinuitor; intra în ureche și turbura odihna dulce a somnului, fără să fie însă aspru ori hotărât; plutea în aer și se prelingea în ureche dureros: „Mă, n-auzi? Scoal’ în sus!“ Doar atât se auzea la început, după care se făcea tăcere. Abia într-un târziu se auzea iarăși, în același fel, tot așa de îndepărtat și fără nume: „Mă, n-auzi? Scoal’ în sus, mă!“ Și după câteva clipe de tăcere, se adăuga: „Scoal’ în sus c-avem treabă“. Și iarăși se făcea tăcere. Și din nou, după multă vreme, glasul relua necruțător: „Scoal’ mă, în sus, n-auzi? Avem o groază de treburi.“ Nimic, însă; tăcere deplină! Nu se mișca nimeni. Atunci glasul întârzia mult timp, căutând nu se știe ce și deodată striga pe cineva pe nume, striga de astă dată cu asprime, cu o hotărâre neașteptată, cu ceva apăsător în el, cu ceva rău prevestitor, cu un ce încordat, ca și când s-ar fi întâmplat o nenorocire: „Bă, Nilă-m’! Bă, Nilă-m’! Bă, n-auzi? Bă, Nilă-m’!“ Cel strigat sărea ars, ca atins cu fierul înroșit. Buimac bolborosea crâncen: „Ce e, bă, ce?! Ce?!“ Atunci se auzea din întuneric un răspuns uluitor de blând, de simplu și de omenos: „Scoal’ în sus c-avem treabă!“

https://blog.revistaderecenzii.com

— Nimic n’ar fi prea mult…
— Pentru-o roabă, mărită stăj>ână, orice e de
prisos…
S’a smucit ca ruşinată din manile domnitei
ş’a închis uşa repede. Paşii săi s’au perdut în
sala înfundată unde-i era odaia.
Dimineaţa îşi ridica cu ’ncetul pleoapele
grele. Nourii tot mai încurcau seninul cerului.
Aerul era răcorit. Bucureştii dormea pe coline.
Numai câte^o trăsură răsleaţă mai scăpăra în
goana stradelor.
Simina s’a rezemat în pervazul ferestrei şi-şi
purta ochii peste fa.ţa oraşului amorţit. împrospătarea din cuprins îi stâmpăra cu ’ncetul
răscoala din suflet…
Jos în grădină ciripiau • prin stufişurile copacilor pasările trezite. In colo muţenie şi oboseală. — Bondarul monstruos năucit cu totul,
căzuse din bâzâitul lui rotit, ca să se treziască
târziu cu puteri noi de sbor şi sbatere…

https://blog.revistaderecenzii.com

Trad. Șt. O. Iosif

Tempus erat quo prima quies morlalibus degris
Incipit et dono divum gratissima serpit.
In somnis ecce ante oculos maetissimus Hector
Visus adesse mihi… etc.
(Din Aeneida, C. II)

 Era acum răstimpul cînd primul somn înșală —
 Alunecînd în suflet fermecător de blînd —
 Pe muritorii palizi de griji și de-obosală…
 Și iată,-n vis, a Troiei neîntrecută fală
 Mi se arată: Hector, cu hohote plîngînd.

https://blog.revistaderecenzii.com

XXV

Paraschiv se întoarse acasă pe al doilea cântat al cocoșilor, ațâțat și otrăvit de noaptea pierdută în zadar sub șopronul lui Bodârlache. Ploaia continua să cadă și drumurile se umpluseră de noroi și băltoace scârboase. Până ajunse acasă ploaia îl udă până la piele. În timpul nopții Moromeții mutaseră așternutul de pe prispă în odaie și cineva încuiase ușa de la tindă cu zăvorul. Paraschiv era atât de acrit încât pentru întâia oară nu mai ținu seama de nimeni ai casei și începu să izbească în ușă furios. Izbea cu bocancii lui militărești, amenințând destul de tare și fără teamă pe toți cei dinăuntru. Până să-și făurească el un plan de răzbunare se simțea împins înainte de o pornire turbure pe care abia și-o stăpânea.

https://blog.revistaderecenzii.com

XXV

Paraschiv se întoarse acasă pe al doilea cântat al cocoșilor, ațâțat și otrăvit de noaptea pierdută în zadar sub șopronul lui Bodârlache. Ploaia continua să cadă și drumurile se umpluseră de noroi și băltoace scârboase. Până ajunse acasă ploaia îl udă până la piele. În timpul nopții Moromeții mutaseră așternutul de pe prispă în odaie și cineva încuiase ușa de la tindă cu zăvorul. Paraschiv era atât de acrit încât pentru întâia oară nu mai ținu seama de nimeni ai casei și începu să izbească în ușă furios. Izbea cu bocancii lui militărești, amenințând destul de tare și fără teamă pe toți cei dinăuntru. Până să-și făurească el un plan de răzbunare se simțea împins înainte de o pornire turbure pe care abia și-o stăpânea.

https://blog.revistaderecenzii.com

După un poet chinez

Stau în chioșcul luminat de lună,
Înainte-mi un ulcior cu vin.
N-am tovarăș, dar ce-mi pasă mie ?
Singur eu cu mine am să-nchin.

Haide dar ! ridic voios paharul,
Lună, tu, să-mi ții de-urît nu vrei ?
Iată, măi, și umbra mea de colo !
Hai, acuma sîntem tocmai trei !