https://blog.revistaderecenzii.com

Amândoi în mijlocul munților, într-un sat. Casa noastră țărănească, mai bună decât celelalte. Pătrată, acoperită cu șindrilă, cu patru camere despărțite printr-o săliță, cu pământ pe jos. Nu-mi aduc aminte exact mobilierul camerei. Știu, în general, că avea două paturi acoperite cu perne lucrate cu pui, o ladă în care femeia, gazda noastră, își ținea zestrea, câteva oale pe pereți, și lângă ușă rețin mai ales un lighean mare de lut. Trei ferestre mici și o ușă cu zăvor. Împrejurul casei, un ceardac. De la casă, un drum care urca într-un aluniș, cu iarba fragedă printre tufe. În altă parte, prin ruptura unui gard, intrarea în curtea bisericii minunate. Din spatele casei începeau munții cu pădurile de brad.

https://blog.revistaderecenzii.com

Traducere de Octavian Cocoş

Zi fericită, oră zâmbitoare,
Ştia inima mea ce s-a uscat,
Că ce-am sperat, putere, îngâmfare,
Au cam zburat.

Putere, zic. O, da! De-ar sta oleacă,
Însă de mult s-a dus în drumul său!
Dorinţele din tinereţe pleacă,
Dar nu-i bai, zău!

https://blog.revistaderecenzii.com

– – îmi zise – – eram prieteni, deși nu ne potriveam nici la gânduri, nici la simțiminte. Lui îi era adecă milă de mine pentru că tot mai cred, iară mie îmi era milă de el pentru că-l știam lipsit de mângâierea credinței. El mai trecuse apoi patru ani la Facultatea de Medicină, unde se deprinsese a privi întreaga viețuire sufletească drept un fel de aiurire purceasă din funcționarea organelor trupești. Stăruia deci cu un fel de încăpățânare în gândul că temelia fericirii omenești e neadormita purtare de grijă a fiecăruia pentru sine însuși. Râdea de mine când îi spuneam că obârșia a toată fapta bună [1] compătimirea firească a omului, și fie la o ceașcă de cafea, fie plimbându-ne pe la locuri mai dosnice, petreceam ceasuri întregi, ca să mă convingă că durerile vieții toate ar înceta dacă n-ar fi atât de mulți oamenii care, alergând după fel de fel de fantasmagorii, nu poartă din destul grijă de sine înșiși. După părerea lui, statele și popoarele erau însoțiri pentru apărarea intereselor pozitive ale celor întovărășiți, și i se înfipsese în minte gândul că măsura iubirii de țară și de neam e ura împotriva celor ce nu sunt din aceeași țară și de același neam cu tine. În felul acesta făcuse din ură o mare virtute, și una din mulțumirile vieții lui era să deie dovezi despre ura lui.

https://blog.revistaderecenzii.com

D-nei Teodorescu-Sion

Fălticeni este un oraș mititel, dar foarte poetic, așezat capricios pe câteva coline armonioase, cu străzi largi și drepte, cu case invadate de copaci și de flori, complect acoperit iarna de zăpadă, despărțit de lume, alunecând în spațiu cu aspectul lui ireal de alb-strălucitor, iar vara, în aerul totdeauna răcoros, plutește parfumul brazilor. De la toate colțurile vezi drumuri care coboară pitoresc, iar de la Băncuță – la marginea târgului, câteva bănci, pe un deal, loc de întâlnire a câtorva rari îndrăgostiți – perspectiva asupra copacilor, a Șomuzului și a dealurilor este magnifică.

https://blog.revistaderecenzii.com

În zilele când iarna-ngheaţă
Grădini şi burguri, când, prea pline,
Mizeriile citadine
Ies în câmpia fără viaţă,
Ieşiţi din minţi par cerşetorii.

https://blog.revistaderecenzii.com

Ce secol fost-a vreodată mai sinistru?
Ce ciumă crâncenă mai aducătoare de moarte?
Ce pedeapsă mai crudă decât aceea a Styxului
Și a lăcașului lui Pluto cel nemilos?
Ce venin mai funest decât tine,
Secol îngrozitor?

https://blog.revistaderecenzii.com

Chiar dacă sunt cu gura mare
Florentine, venețiene,
Și nu puțin clevetitoare
Le știm că sunt de multă vreme,
Chiar de-s lombarde sau râmlene,
Ori genevoze mai precis
Piemonteze, savoaiene
Nu dau din clonț ca la Paris.

https://blog.revistaderecenzii.com

Cine-i tare şi mare,
Dar minte nu prea are,
Nu-i bine, cât de bun la inimă să fie.
Pe elefant l-au pus în codri la domnie,
Şi de pe neam ei toţi,
De la străbunii săi până la strănepoţi,
Au îndestulă minte;

https://blog.revistaderecenzii.com

lui Ion U. Soricu

M-am întâlnit cu Iarna la Predeal…
Era-mbrăcată ca și-acum un an,
Cu aceeași albă rochie de bal,
Păstrată vara sus, pe Caraiman…

https://blog.revistaderecenzii.com

”Binecuvântat este Dumnezeul nostru…”

Doamne al meu, doamne drept,
Nu ești cel uitat în cer,
Ci nădejdea mea din piept,
În suflet mi odihnești etern.

Nu ești cel spre care noaptea
Își pierd, monahi și clerici,
Nici cel ars de lumânarea,
Fiarelor de prin biserici,