https://blog.revistaderecenzii.com

De-abia scăpă Pinocchio de povara umilitoare a zgardei din jurul gâtului, și începu să alerge peste câmp, și nu se mai opri deloc până nu ajunse în drumul mare, care trebuia să-l ducă drept la locuința Zânei.
Ajuns în drumul cel mare, se uită de jur-împrejur, și văzu cu och.iul liber, pădurea unde întâlnise Vulpoiul și Cotoiul, văzu printre copaci, înălțându-se vârful Stejarului uriaș, unde fusese spânzurat de gât, dar nici încoace, nici încolo, nu-i fu cu putință să zărească locuința Fetiței frumoase cu părul bălai.
Atunci avu deodată un presentiment trist, și începând să alerge cu câtă putere îi mai rămăsese în picioare, se pomeni peste câteva clipe în livada unde se ridica odinioară căsuța cea albă. Dar căsuța nu mai era acolo. În. locul ei se afla o lespede de marmură, pe care erau scrise cu litere de tipar, aceste rânduri sfâșietoare:

https://blog.revistaderecenzii.com

Ca un fluviu d-aur, splendidă lumină,
Peste patru taberi, varsă luna plină.
Turcii şi tătarii somnului se dau;
Ungurii, la mese, grijile-nşelau.
Astfel prin furtună, printre nopţi, pe mare
Lopătarii varsă tânăra cântare.

Dar Şerban nu doarme, căci dulcele somn
Rar răsfaţă geana unui mare domn.
Grijile, în horă, turbure se duce
Încotro lumina mai splendidă luce.

https://blog.revistaderecenzii.com

Cine cântă pe țărmuri de hârtie?
Aplecat, cu pieptul peste râul
imaginilor, mă văd, încet și singur,
îndepărtându-mă de mine: litere pure,
constelații de semne, incizii
în carnea timpului, o scriitură,
dungă peste ape!

https://blog.revistaderecenzii.com

Iubite amice,

Alaltăseară, pornind de la gara ta, adormisem adânc, legănat de valurile ascuțite ale liniilor de fier Strussberg; trei locuri de o parte a vagonului erau la dispoziția capului și picioarelor mele; când, pe la miezul nopții, mă simții scuturat de o mână viguroasă: era conductorul care intervenea în favorul dreptului bine plătit al unui călător îmbarcat la Mărășești; recunoscui dreptatea invocată și mă ghemuiam în limitele tichetului meu, căutând să apuc de picior somnul ce fugea, când aud un glas care se îngâna în scuze pentru supărarea ce-mi adusese și mă silea să răspund, ca om binecrescut, la asemenea politeță prin cuvintele banale: ‘Nu face nimica, domnule’, ‘Eram deștept’, ‘Sunt foarte bine’, ‘Nu dormeam’, ‘Erai în dreptul dumitale’ etc.

https://blog.revistaderecenzii.com

Pinocchio, după cum lesne vă puteți închipui, începu să plângă, să strige, să cheme într-ajutor; dar toate fură în zadar, deoarece prin apropiere nu se vedea nici urmă de casă, iar pe drum nu trecea țipenie de om.
Se înnoptase.
Fie de durerile ce-i pricinuia strânsura capcanei, fie de spaima că se găsește singur și pe întuneric în mijlocul câmpului, păpușica era cât pe-aci să leșine, când deodată, văzând că-i trece pe deasupra capului un licurici, îl strigă și îi zise:

https://blog.revistaderecenzii.com

Somn mult, din pluşuri. Vid în stal.
Vegherea sticlei, drept cortină.
Îndepărtat, ca-ntr-o odihnă
Din membre limpezi, o cristal!

Sub mături, fluturi şi urâturi
Mort – chipul meu, pe crengi de gâturi,
Un glas din ceruri cere: – Dacă
Ai face-oglinzile să tacă?

https://blog.revistaderecenzii.com

Închipuiți-vă bucuria păpușii, când se văzu liberă. Fără să mai stea pe gânduri, ieși repede din oraș și apucă pe drumul care ducea la căsuța Zânei.
Din pricina timpului ploios, drumul se făcuse ca terciul și înota în noroi până la genunchi.
Dar păpușa nu se dădea bătută.
Chinuit de dorul să-l vadă cât mai repede pe tatăl său și pe surioara lui cu părul bălai, Pinocchio alerga sprinten ca un câine de vânătoare și puțin îi păsa că noroiul îl stropea în obraz. Fugea mereu zicându-și în gând:

https://blog.revistaderecenzii.com

Pinocchio întorcându-se în oraș, începu să numere secundele una câte una; și când i se păru c-a sosit ceasul, porni pe drumul care ducea în Câmpia minunilor.
Pe când mergea cu pas grăbit, inima îi bătea cu putere și făcea tic-tac-tic-tac, ca un ceasornic de perete iar el își zicea în gând:
Ce ar fi să găsesc în copac în loc de o mie, două mii de galbeni? Ori în loc de două mii, cinci mii? Sau în loc de cinci mii, o sută de mii? Oh! Ce boier mare m-aș mai face! Aș vrea să am un palat măreț, o mie de cai de lemn și o mie de grajduri, o pivniță încărcată cu vinurile cele mai scumpe, și o cofetărie plină de prăjituri, de bomboane, de ciocolată și de tot felul de lichioruri.
Și tot aiurind așa, ajunse aproape de câmpie, și se opri în loc ca să se uite dacă nu cumva se zărește vreun pom cu crăcile încărcate de bani, dar nu văzu nimic. Mai merse câțiva pași, tot nimic intră în câmpie se duse chiar lângă groapa unde-și semănase banii, și tot nimic! Atunci căzu pe gânduri, și uitând regulile bunei-cuviințe, scoase o mână din buzunar și se scarpină zdravăn în cap.
În vremea aceasta i se păru că-i râde cineva în ureche; și când se întoarse, văzu pe craca unui copac un papagal mare, care-și scărpina puținii fulgi de pe el!

https://blog.revistaderecenzii.com

SCRISOARE DESCHISĂ LUI FRANÇOIS MAURIAC^[1](Răspuns unei scrisori semiînchise)

Printre foarte interesantele scrisori pe care le-a provocat articolul meu Omul care nu aderă la nimic, o descopăr și pe-a dumitale. E o atenție care îmi face cinste. Nu pentru că vine de la un scriitor celebru, care va fi mâine printre cei patruzeci de nemuritori ai Academiei, ci fiindcă acest scriitor este dublat de un om de bunăcredință. Și catolic.

https://blog.revistaderecenzii.com

Spre seară, așa când se împreună ziua cu noaptea, Codrea obișnuiește să se așeze pe pragul tinzii, să-și vâre luleaua de lut roșcat între măsele și să se certe cu baba.

— Hm… Măă… Ce știi tu și cu feciorii tăi?… Voi toți împreună nu faceți cât o ceapă degerată…

Baba îi cunoaște năravul și nu prea îl ia în seamă. Sprintenă ca o fată mare, cu zbârciturile obrajilor rumenite de bujală, se învârtește pe lângă vatră, dă încoace, dă încolo, și-n cele din urmă răstoarnă pe crupător o mămăligă aburoasă.