https://blog.revistaderecenzii.com

Îndată se înfățișează unul din cele mai interesante conflicte în dezvoltarea literaturii românești.

De la Asachi înainte, de prin anii 1820, începe un îndoit curent care formează, aș zice, originalitatea dramatică a acestei literaturi și lupta între aceste două curente se continuă până în momentul de față, fiecare, firește, având să aleagă pe acela care-i place.

Voi începe cu ceea ce se poate numi „curentul indigen“ sau „autohton“, care nu este, cum se va vedea, curentul naturalist.

https://blog.revistaderecenzii.com

Mărirea celui care-atotpătrunde
Întregul tot, mișcându-l, dă splendoare
mai mult-aici și mai puțin-altunde.

În cerul cel mai plin de-a lui lucoare
eu fui. Văzut-am stări, ce-a le descrie
nu știu, nu pot câți au să se scoboare,

https://blog.revistaderecenzii.com

Pretutindeni unde mai mulți oameni sunt adunați sub rigoarea unei discipline comune, societatea se orga¬nizează pe treptele unei ierarhii imediate, cuprinsă între două personalități bine definite: șeful și țapul ispășitor.

Pe veranda sanatoriului nostru șeful este Monciu și țapul ispășitor Buțu.

Între „șef” și „țap“ conflictul domnește acut ziulica întreagă și parcă și noaptea când „șeful” bolborosește prin somn înjurături și amenințări.

https://blog.revistaderecenzii.com

Cât vezi cu ochiul, verde, păpurişul
Se-ndoaie-n vântul serii, foşnitor.
Din când în când şi-arată luminişul
Un ochi de apă moartă. Un cocor
Cu aripa deschisă se ridică
Din stuf, sfâşietor de trist scâncind,
Sau cai tătari, dând roată fără frică,
Sălbăticiţi, nechează pe un grind.
Amurgu-mbracă Delta toată-n aur
Cu turla unui sat lipovenesc,
Dar umbrele ostroavelor de plaur
Albastrul cenuşiu îl împânzesc.
Vaporul taie noaptea şoptitoare,
Şi valul ce se-ntunecă-ntr-una,
Când cele cinci coline cresc în zare,
De aur vânat cum e pruna.

https://blog.revistaderecenzii.com

I

Principiile furtului și cele ale proprietății sunt aceleași, o știm cu toții.

Procedeurile diferă însă printr-un acord reciproc, iată ce ignorăm.

Idealul proletarului este de a deveni burghez.

II

Detest amabilitatea ce ne-o acordă anumite persoane în virtutea faptului că am asistat la o gafa ce-au făcut-o cândva.

Scara prostiei trece prin toate capetele; privirile o coboară.

Instinctul de conservare e starea cea mai pură, însă cea mai agresivă, a prostiei.

Idealismul omului de știință constă în credința unor necesități ignorate. E egoismul lui justificator și orgoliul lui social.

Omul de știință: a-și calcula iluziile.

https://blog.revistaderecenzii.com

VIII.
CAPITALELE TRECUTULUI

1. Gettysburg.

La ieșire trecem din nou în fața fabricilor care storc vlaga omenilor noștri: Indiana Harbour, Gary, cu frumoasa gară, de unde pleacă strada principală cu clădirile de căpetenie, zidiri de piatră în stil european. Fabrica de ciment se laudă cu 175.000 de saci producție pe zi. Pe urmă iarăși pădure, sprintenă pădure bine îngrijită. Câmpia de hrană, ferma cu turnulețul ei de petrol și-au reluat stăpânirea ca și cum n’ar fi alături infernul fabricelor și afacerilor. Numai păduricea și calmele ape ale unui lac de argint înviorează monotona strecurare a căsuțelor de muncă. Ici și colo doar câte o fabrică își clocește căsuțele improvisate ale muncitorilor. In seara cenușie, tristă, fără un semn de primăvară, miriștile, în fundul zărilor, ard pentru a curăți câmpul.

https://blog.revistaderecenzii.com

Adevăratul lui nume nu i-l știam nici eu. Don Jazz era, evident, o poreclă.

Don Jazz era spaniolul înalt și negricios care venea in sala de mâncare a bolnavilor după fiecare masă și ne povestea despre spectacolele de music-hall din Paris lucruri extraordinare sau ne arăta vreo batistă de-o cumpărase, „Tres bon marche, n’est-ce pas?”, înainte cu o zi.

Întâia oară când a venit ne-a vorbit de Buenos Aires unde profesa avocatura. Ne-a spus multe lucruri ce le cunoșteam din cărți:

https://blog.revistaderecenzii.com

Alături de individualiști ca Miron Costin și Constantin Cantacuzino, scriitori mai modești ca pregătire, dar plini de amintirea lucrurilor trăite și încălziți de patima luptelor politice la care participaseră, dau o altă povestire, aceea a simplilor luptători și alcătuitori de memorii. La dânșii e numai ecoul din a doua jumătate a secolului al XVII-lea al evenimentelor mai vechi din Muntenia.

În fața lor un povestitor moldovean cu privire la care, fără a părăsi cu totul părerea cea veche pe care am exprimat-o eu în ceea ce privește stilul lui, și care rămâne adevărată, se impun noi completă ri: este vorba de Neculce.

https://blog.revistaderecenzii.com

Cel dintâi capitol dintr-o istorie a literaturii românești înțeleasă în felul acesta sintetic trebuie să fie numit, are dreptul de a fi numit „capitolul creării instrumentului însuși de exprimare“, care este limba literară.

Cum s-a creat deci această limbă literară românească și când s-a creat?

Nu mai trăim în vremea în care lumea își închipuia că întrebuinț area limbii naționale rezultă dintr-o concepție clară, dintr-un act de voință: se dezvoltă sentimentul național și, dezvoltându-se, el intră în luptă cu formele străine, ceea ce duce la o impunere a limbii vorbite de toată lumea. Trebuie să ne gândim că, în timpurile mai vechi, nimeni nu avea respectul limbii vorbite de toată lumea. Este un fel de snobism înnăscut în această mizerabilă și admirabilă ființă umană, care ne face să desprețuim un lucru care este al tuturora, pe când, dimpotrivă, lucrul care este al tuturora ar trebui iubit mai presus de oricare, pentru că el este mijlocul de frăție omenească; dar sufletul omenesc suferă de acest defect.

https://blog.revistaderecenzii.com

Până la Herrant n-am auzit niciodată de istoria asta cu raza verde. Lui i-a spus-o profesorul de anatomie artistică, însă îmi afirmă că o bănuia de mult fără s-o știe. Cică fărâmă de sare, pe care preotul i-a pus-o pe limbă puține zile după naștere, ar fi fost verde și ar fi avut străluciri stranii. Și nu o bănuia fiindcă avea memorie bună – de altfel lucrul nici nu e posibil până la acest punct de nou născut — ci fiindcă sarea i-ar fi modificat celulele limbii imprimându-i acolo, pentru mai târziu, reflexe verzi.