Spre seară, așa când se împreună ziua cu noaptea, Codrea obișnuiește să se așeze pe pragul tinzii, să-și vâre luleaua de lut roșcat între măsele și să se certe cu baba.
— Hm… Măă… Ce știi tu și cu feciorii tăi?… Voi toți împreună nu faceți cât o ceapă degerată…
Baba îi cunoaște năravul și nu prea îl ia în seamă. Sprintenă ca o fată mare, cu zbârciturile obrajilor rumenite de bujală, se învârtește pe lângă vatră, dă încoace, dă încolo, și-n cele din urmă răstoarnă pe crupător o mămăligă aburoasă.
Cum lesne vă puteți închipui, Zâna îl lăsă pe Pinocchio să plângă și să urle aproape o jumătate de ceas din pricina nasului care nu-i mai încăpea pe ușă: și l-a lăsat să plângă ca să-l învețe minte să se lase de năravul de a spune minciuni, cel mai urât nărav ce-l pot avea copiii. Dar când îl văzu tras la față și cu ochii ieșiți din cap de bocet, i se făcu milă de el și bătu din palme. La semnul acesta, intrară în odaie prin fereastră mii și mii de păsărele care, așezându-se pe nasul lui Pinocchio, începură să i-l ciugule, și i l-au ciugulit așa de bine încât peste câteva minute, nasul nesfârșit de lung al păpușii, își căpătă iarăși mărimea obișnuită.
Îndată ce doctorii au ieșit din odaie, Zâna se apropie de Pinocchio, și după ce-i atinse fruntea băgă de seamă că era scuturat de niște friguri grozave. Turnă niște prafuri albe într-un pahar cu apă, și întinzând păpușii paharul îi spuse:
Pe când bietul Pinocchio spânzurat de către bandiți de craca Stejarului-uriaș, părea mai mult mort decât viu, Fetița frumoasă cu părul bălai se arătă iarăși la fereastră, și înduioșându-se la vederea acelui nenorocit, care atârnat de gât, se legăna la adierea vântului, bătu de trei ori din palme. La semnalul acesta se auzi un zgomot mare de aripi care zburau grăbite, și un vultur falnic se așeză în dreptul ferestrei.
Era o stradă îngustă şi întortocheată, cu case mici, urâte şi dărăpănate.
Dar, dintre toate, una singură, cea mai înaltă, era atât de veche şi de şubredă încât îţi venea să crezi că, dintr-o clipă într-alta, avea să se dărâme.
O, demone, te-nfrunt! Încearcă tot Ce ești în stare împotriva mea! Tu, peste zei și oameni crunt despot, Doar o făptură n-o vei subjuga! Mă-mproașcă, dar, cu molimele tale, Cu spaimele-ți cumplite, infernale; Mă mistuie cu focul și cu gerul Și prăvălește peste mine cerul, Cu fulgere, cu grindini și cu mii De furii, călărind pe vijelii.
„Fie că urâtă soartă mai avem și noi copiii, își zise în gând păpușica, pornind din nou la drum. Toți ne ceartă, toți strigă la noi, toți ne plictisesc cu fel de fel de sfaturi. Dacă nu le dai peste nas din când în când, toți o să facă pe tații noștri, pe profesorii noștri; toți, chiar și Greierii-vorbitori. Uite de pildă: pentru că nu m-am luat după palavrele gugumanului ăla de greier, cine știe câte necazuri ar trebui să mi se întâmple! Aș putea să mă întâlnesc chiar cu tâlharii! Noroc însă că de tâlhari nu prea mă tem și nici nu m-am temut vreodată. Eu cred că povestea cu tâlharii a fost născocită într-adins de către părinți, ca să sperie pe copii să nu iasă noaptea din casă. Și-apoi, chiar dacă mi-ar ieși în cale, aș da eu bir cu fugiții? Nici prin gând nu-mi trece, m-aș duce drept la ei și le-aș spune: „Ce poftiți, măi tâlharilor? Să vă intre în cap că eu nu glumesc! Vedeți-vă de drum și lăsați lumea în pace”. Când or auzi tâlharii că n-am chef de vorbă lungă, parcă-i văd cum o s-o ia la sănătoasa. Și dacă nu s-ar grăbi ei să se facă nevăzuți, atunci o șterg eu și gata.”
Pentru că m-ai binecuvântat, Părinte, Din ‘naltul Cerului, cu mâinile prea sfinte Și m-ai ursit frumuseții slujitor, Cuvintelor păstor Și inimilor frânte, alinare, Pentru că nu m-am plâns, ca fiecare Și n-am găsit povara lumii grea, Și mi-a părut azur chiar firul de țărână, Te binecuvântez din umilirea mea De șapte ori în săptămână!
