https://blog.revistaderecenzii.com

Cu un tren de noapte, Sensi, un nume între amici, visător idealist, sosise într-un oraș unde era numit profesor de cunoștințe literare, la un liceu particular, după mulți ani de muncă și de așteptări.
Era spre toamnă; orașul, aproape adormit.
În camera mică a unui hotel modest, la lumina slabă a unei lumânări, rămas singur, ședea pe marginea patului, obosit de gânduri și de drum. Era împrejurul său tăcerea orașelor mici pe care n-o mai cunoștea și de care se temea ca și când ar fi rămas pe un câmp, undeva departe.
A doua zi trebuia să se prezinte directului școlii și să ducă un pachet la o doamnă, care, probabil, îi va fi viitoare gazdă…
Prin fereastra deschisă se auzi, deodată, un marș din fanfară, și pe trotuare se vedea lumea care ieșea de la grădina publică și care se îndrepta spre casă.
Ce noapte senină! Muzica se pierdea departe, iar copacii se scuturau pe străzi, în suspine de toamnă, amintind iubiri ce nu mai sunt…
Adormi târziu…

https://blog.revistaderecenzii.com

VII. LUMEA ÎNVINȘILOR

1. Ținut indian. Marile Cañoane.

Pe linia „Marilor Cannyoane” (Cañones) trecem întăiu pe la Claremont. Apoi deșertul se intercalează. Pe alocurea bolovănos, sălbatec, aiurea acoperit de o pădurice netrebnică, ori, pe lungi întinderi, nisip, valuri de nisip fără margeni. In unele locuri mașinile îl culeg, îl adună, săpând prăpăstii necontenit mărite; o bucată de vreme butucii de viță se ridică din alba masă nestatornică. Grădina de portocali se face rară, tot mai rară. De-asupra muntele albastru scrijelat închide zarea.

https://blog.revistaderecenzii.com

Un vărsător de ceară ca meșter iscusit
A nimerit odată un chip desăvârșit.
Delicatețea, părul și zâmbitoarea față
Îi dă înfățoșărei un aer de viață,
Dar din nenorocire el chipul a lăsat
Pe lângă foc la care a fost și prelucrat.
Nu este de mirare că statuia de ceară,
S-a risipit îndată aproape stând de pară.
De ai făcut un lucru și vrei ca să-l păstrezi
Pentru viitorie, apoi să depărtezi
Tot răul de-nainte-i și orice-mpiedicare,
Căci altfel este numai zadarnică lucrare.
Sursa: https://ro.wikisource.

https://blog.revistaderecenzii.com

Oraşul seara…
Şantiere în repaos.
Şi firme scrise
Din becuri înstelate.

Oraşul seara…
Pe o piaţă
Cu sclipiri de fier
Claxon, armonic, a sunat.

https://blog.revistaderecenzii.com

Iată, fructele au fost culese,
Suflet, deprins a fi trist…
Spre grădini vineţite
Fug păsărele de iarnă.

https://blog.revistaderecenzii.com

V. DE-A CURMEZIȘUL AMERICEI

Spre San Francisco. Ziua ne prinde în fața unor câmpii învălurate, pe care sânt uitate ogoare de porumb, cu știuleții uscați și mucezi. Frig: chiciura e prinsă de copacii răzleți, negri. Puține case, mai trecătoare decât aiurea, înjghebări de lemnărie putredă. Pe alocuri ferma cu metodica ei alcătuire. Totuși aici, cu oamenii de azi pănă mâne, în cea mai mare parte străini (cetesc: „Ibsen Dairy”) se face una din cele mai uriașe producții de pe lume. In margene, așteaptă puternicul oraș clădit pe rămășițele unui wigwam indian, Omaha. Mari deposite care primesc producția fiecăruia, o curăță, o uniformisează dând în schimb țeranului un warrant. Firmele înscrise larg chiamă pretutindeni pe plugar la valorificarea resultatului muncii lui. Sântem în valea râului Missouri, cu argintia largă revărsare de lac.

https://blog.revistaderecenzii.com

Ieșind din Florența pe bariera San-Gallo, primul obiect ce se prezintă vederei este arcul de triumf construit la 1738 de arhitectul francez, Jadot cu ocazia rădicării lui Francesco II de Lorena la demnitatea de mare duce al Toscanei. Acest arc de triumf fu judecat de artiștii moderni ca operă plină de merite și defecte. Pe înălțimea lui se vede sculptat în marmură de Carrara bustul suveranului pentru care fu construit; iar mai jos sunt mai multe bas-reliefe ce reprezintă embleme administrative și militare.

https://blog.revistaderecenzii.com

Melifluentă lună cu buze de nebuni
Gurmande-n noaptea asta sînt burguri și pășuni
Pot bine aștrii-asemeni albinelor să fie
Din mierea luminoasă scîrbind rău bolți de vie
Căci orice rază-a lunii căzîndu-le din cer
Prea dulce lor o rază-i de miere-n spalier
Or eu ascuns concep ah! prea dulce aventura
Și teamaâă mi-e de acul de foc de-albină-Arctura
Ce raze dezolante își lasă-n mîna mea
Și rozei vînturilor lunara miere-și ia

https://blog.revistaderecenzii.com

De la Washington spre Chicago. Spre Philadelphia o linie paralelă. Păduri de fagi și de brazi, căsuțe de settleri sămănate fără garduri, fără mijloace visibile de osebire a terenurilor. Aproape de oraș cimitirele sânt acoperite de flori roșii; rar mormânt care să fie uitat: se poate zice că în această neobosită usină, în această furie de câștig lipsește poesia, și chiar cea mai delicată?

Spre Apus, pădurea abia atinsă cuprinde orizontul. Îndată pământul se ridică în dealuri pietroase; negrele lespezi goale iese în margenea drumului. Străbatem una din prelungirile Aleghanilor. La vre-o două sute de chilometri de Baltimore ne aflăm în vaste locuri de exploatare agricolă, în care trăiesc fermieri de veche așezare și de neschimbate tradiții. Pe alocuri casele de lemn în toate colorile, roșii, vinete, galbene, se strâng împreună. Nu se poate zice că sânt interesante, dar, când în dosul marilor geamuri așa de curate se aprind veselele lumini electrice, îți dai samă că e în aceste locuri de muncă și liniște și fericire. Pământul e alb de zăpadă, ușori fulgi încet-încet se adaugă.

https://blog.revistaderecenzii.com

Obiceiul meu cînd călătoresc este a mă ocupa mai totdauna de persoane decît de lucruri. În deligență esaminez mai mult pe companionii mei de călătorie, decît frumoasele peisage ale localităților prin care trec. Ajungînd la ospelerie, în loc să mă ocup de camera mea, din contra, toată atențiunea o pui asupra ospelierului, camarierilor și femeilor de serviciu. La masă prefer mai mult pe conmeseni decît bucatele și vinul. Privirea unei fețe umane e mult mai interesantă pentru mine, decît grămezile de pietre ce le numim orașe sau cetăți, decît acele înălțimi de pămînt sau de calcariu ce le numim munți, sau acele desimi de copaci ce le numim foreste. Îmi va zice cineva că, cu astfel de bizare dispozițiuni, călătoria nu plătește un ban și că, fără să părăsesc capitala unei țări, aș putea găsi toată materia pentru favoritele mele contemplațiuni. Ei bine, voi răspunde la o asemenea observațiune că este o eroare și încă o eroare prea groasă. Să luăm de esemplu Neapole, acest oraș sau cetate, cum veți voi să-l numiți; este în adevăr un muzeu imens dar nu universal. Fizionomia umană își schimbă espresiunea după gradul latitudinei și, ca să cunoști această schimbare, e mare necesitate a o căuta în locurile acelea unde își are expozițiunea naturală. Locuitorul din Sorrento și Calabria, transportați la Neapole, nu mai sunt aceia ce erau în provincia lor; mai adăogați că accidentele vieții nomade vă pune în relațiune cu individe a cărora nici chiar esistința nu ați fi putut să o cunoașteți; astfel, eu care în țara mea nu mănînc niciodată acasă, nici chiar pe la amici, nu avui niciodată fericirea aceea ce o avui în Italia de a face cunoștință cu atîta lume, iar mai cu seamă cu primadonele de uliță, care cîntă pe la birturi numai pentru un neînsemnat dar.