https://blog.revistaderecenzii.com
Isprăvise liceul.
De mult nu mai ședea în brațele uliței, de mult nu se mai juca pe ea. Era mare. Acum pășea pe uliță, și atât: drumeț.
Dorul de pribegie zvâcnea în el ca avântul mării în pânzele unui însuflețit catarg îngândurându-i ochii, bombănindu-i fruntea, fluturându-i visurile, aplecându-i tinerețea spre viață.
În mersul ei spre casa noastră, ulița nu mai avea tovarăș: era o albie secată.
https://blog.revistaderecenzii.com
Deunazi un văcar de sat
Catârului i-a atârnat
Salba de clopoței,
Numindu-l el îngrijitor
Şi înainte mergător
Ciredei de viței.
Însă curând s-a-ncredințat
Ca s-a făcut mare păcat
Cu bietul dobitoc,
Care, cât s-a simțit
Aşa împodobit,
Strigă: „O, ce noroc!
În sfârşit, iata-ma chemat
La gradul ce am meritat.
Meritul meu recunoscut
De lumea toată e văzut.
Acum de sus am să tratez
Soiul dobitocesc;
Pe nimeni nu mai salutez,
Căci prea mă umilesc.“
Aşa zicând, aşa făcu,
Şi plin de îngâmfare
El clopoțeii începu
Să-i sune foarte tare;
Aşa de tare îi sună,
Căt mintea i sa răsturnă;
Şi el care june fiind
Trecea de cam smintit,
Acum mai mult îmbătrânind
De tot a-nnebunit.
https://blog.revistaderecenzii.com
Lui Alexandru Macedonski
Aceleași veșnici primăveri,
Aceleași toamne îndoliate;
Aceleași flori mirositoare
Și frunze pale, ruginite;
Aceleași zile monotone
Și melodii obositoare –
Ați veștejit în noi iubirea
Și fantezia creatoare!
https://blog.revistaderecenzii.com
Într-un sat odată erau doi oameni pe care îi chema la fel.
Pe amândoi îi chema Klaus; unul însă avea patru cai, iar celălalt numai un cal. Ca să-i poată deosebi unul de celălalt, lumea spunea aceluia care avea patru cai Klaus cel mare, iar aceluia care avea numai un cal, Klaus cel mic. Și acum ascultați ce li s-a întâmplat:
Klaus cel mic trebuia să are toată săptămâna pentru Klaus cel mare și să-i împrumute calul pe care-l avea, pe urmă Klaus cel mare îl ajuta cu cei patru cai ai lui, dar numai o dată pe săptămână, și anume duminica. Ce mai pocnea din bici Klaus cel mic mânând cinci cai! O zi întreagă, toți erau ca și cum ar fi fost ai lui! Soarele strălucea și toate clopotele din clopotniță chemau lumea la biserică. Oamenii erau toți gătiți de sărbătoare și se duceau cu cartea de rugăciuni subsuoară s-asculte predica și toți se uitau la Klaus cel mic, care ara cu cinci cai, și Klaus era așa de mândru, încât iar pocnea din bici și striga: „Hi, căluții mei!”
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
A venit îngerul şi mi-a spus:
– Nu vrei să cumperi un câine?
Eu nu am fost în stare să-i răspund.
Cuvintele pe care i le-aş fi putut striga erau
lătrătoare.
– Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul, ţinând în braţe
inima mea
lătrătoare,
dând din stânga ca dintr-o coadă.
– Nu vrei să cumperi un câine?
m-a întrebat îngerul
în timp ce inima mea
dădea din sânge ca dintr-o coadă.
https://blog.revistaderecenzii.com
Un călător ostenind.
Şi la un stejar sosind,
Subt umbra lui a şezut,
Să răsufle un minut.
Aci un bostan fiind
Şi în el pepeni zărind,
Mergînd, unul a luat
Şi supt copaci l-a mîncat.
https://blog.revistaderecenzii.com
E o umilă și neștiută uliță de margine de târg.
Nu răsfață ochiul cu mlădieri de râu gătite-n salturi de verdeață și nici nu ispitește pasul cu caldarâm sonor. E firavă și goală: numai pământ și pietre.
Dau năvală celelalte uiți, înghesuite una într-alta, cot la cot, s-ajungă mai degrabă la ulița cea mare, cu pântec de piață, căreia îi duc larma grămădită pe tăvi de piatră.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
LETOPISEȚULŬ ȚĂRÎI MOLDOVEI DE LA AARON-VODĂ ÎNCOACE, DE UNDE ESTE PĂRĂSITŬ DE URÉCHE VORNICUL DE ȚARA DE GIOSŬ, SCOSŬ DE MIRON COSTINŬ VORNICUL DE ȚARA DE GIOSŬ ÎN ORAȘŬ ÎN IAȘI, ÎN ANUL DE LA ZIDIREA LUMIEI 7183, IARĂ DE LA NAȘTEREA MÎNTUITORULUI LUMII, LUI IISUS HRISTOS, 1675 MESEȚA… DNI
Istoricii, adecă scriitorii de cursul anilor acestor părți, carii pomenescŭ de descălecatul cel dentâiu a țărîi noastre și Țărîi Muntenești:
Bonfin, mare istoric, de Dachia, sau Dația — latin.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Filomela drăgăstoasă
Văzînd vremea cea frumoasă,
Zile dulci de fericiri,
Povestea cu întristare
La eho răscîntătoare
Tristele-i nenorociri.
Atunci însă deodată
Un păun i se arată
https://blog.revistaderecenzii.com
Sufletul femeii e o enigmă; femeia e un sfinx, o șaradă — spun adoratorii ei fervenți, care se cred totuși misogini.
Această concepție, datorită misticismului erotic al vremii, a intrat cu timpul în rândul adevărurilor curente.
Psihologii și romancierii au încercat s-o documenteze la infinit, poeții „anormali” au pus-o în versuri și i-au exagerat conținutul. Iar femeia a acceptat-o cu grație…
Continuă să citești