https://blog.revistaderecenzii.com

Afară, zi blândă de toamnă și de duminică vieneză, cu lume întoarsă de la biserică. În blondul fetelor cu păr de porumb copt, în albastrul ochilor luminoși de fecioare, părul necunoscutei, cu coafura înălțată dar și prelungită prin două largi bucle pe tâmple și prin valuri moi revărsate pe gâtul subțire – nu se pierdeau. Blondul și albastrul lor nu erau vieneze ci moldovenești. Profil fin, mai mult lunguieț, bărbie ascuțită. Ochii acum se clăteau și te legănau – acum se odihneau alături.

Eminescu rămase puțin mai în urmă cu câțiva dintre prieteni; se sfia să meargă lângă dânsa; farmecul muzeului pierise și nu mai avea ce-i spune sub soarele trădător de meridian. Ea trecu înainte cu Neagoe. Voinic ca un taur, cu gâtul scurt, brun; om dintr-o bucată, țăran necioplit din părțile Șălimbarului, fără frământări intelectuale și sentimentale; ochi negri de cărbune sub sprâncene stufoase; frunte îngustă și creață ce-i amintea lui Eminescu versul lui Horațiu:

https://blog.revistaderecenzii.com

O, dacă Soarta ne unea,
Cum îmi juraseşi, mi se pare,
N-aş mai fi fost, în pacea mea,
De-atâtea nebunii în stare!

De vină tu eşti, deci, deşi
Certat sunt eu, pentru păcate,
De cei ce n-au de unde şti
Că tu ai rupt logodna, poate.

https://blog.revistaderecenzii.com

În piața dintre cele două muzee naționale ale Vienei, pe o bancă, șase tineri nu-și aflau locul.

— Câte-s, mă? întrebă unul pe vecin.

Celălalt făcu un gest, ca și cum s-ar căuta prin buzunare și n-ar găsi nimic. Dădu din umeri.

— L-ai uitat acasă, hai? Place-ți, mă rog dumitale, de golan, parc-ar fi avut vreodată. Celălalt râse.

https://blog.revistaderecenzii.com

Numai când se trezi seara pe peronul Gării de Nord cu jumătate de ceas înaintea plecării trenului de Iași în căutarea unui vagon de clasa a doua, înțelese că pleca. Nu pricepuse că tot ce făcuse de dimineață era în vederea plecării: luase bani de la moș Codrescu, anunțase pe director, împlinise dinainte munca de redacție, pusese ordine în chestiunile lui particulare, ba își cumpărase și o cravată și o pălărie „ieșeană”, cu gesturi automate, de care își dăduse seama numai în amănunt dar fără înțelegerea scopului ultim: se duce la Iași, așa cum îl îndemnase Mite și cum nu voia el. Când înțelese că era totuși în gară și că pleacă, situația i se păru ciudată și de nepriceput. Nu putea însă să o lămurească pe peron; îi trebuia răgaz și liniște; avea nevoie de un compartiment gol ca să se gândească în tihnă. La urmă, a pleca nu înseamnă a ajunge; e drept că luase un bilet pentru Iași, dar se putea întoarce din orice stație; de la Pașcani se putea duce chiar la Botoșani, unde Harieta îl chema mereu. Urcarea în tren nu constituie deci un fapt definitiv. Dibuind într-un compartiment cu perdelele trase, dădu peste un călător scufundat în somn ori în meditație; la slaba lumină a opaițului cu rapiță recunoscu pe Rocneanu.

https://blog.revistaderecenzii.com

(Traducere de Virgil Teodorescu)

I

Ni-i viaţa dublă: somnul îşi are lumea lui –
Hotărnicind tărâmul ce s-a numit greşit
Viaţă şi moarte. Somnul îşi are lumea lui:
Fantastic, fără margini imperiu, străbătut
De-a visului suflare, ce trece încărcat
De bucurii şi lacrimi, de zbucium sau tăceri.
Ades, străbate visul, chiar trezi, al nostru gând,
Presară plumb asupra-i, sau îl avântă-n slăvi,
Se-mplântă-n noi şi-n două fiinţa ne-o despică,
Răstălmăceşte timpul şi-asemeni c-un trimis
Al veşniciei, duhuri recheamă din trecut,
Dezleagă viitorul, căci ele au puterea
Tiranică-a plăcerii şi a suferinţei. Fac
Ce vor din noi, ce n-am fost nicicând, şi ne-nspăimântă
Cu umbrele ivite din timpii ce-au apus.
Părelnic e trecutul? Şi visurile-s, oare,
Răsaduri ale mintii? Dezvăluie, o, spirit,
Spre-a zămisli fiinţe mai mândre decât noi,
Făpturi ce-au frânt zăgazul nimicniciilor.
Voi povesti-ntâmplarea ce mi-a sădit-o visul
Pe când dormeam; căci gândul, îmbrăţişat de somn,
E-n stare să străbată prin vreme şi să-nchege
O viaţă, în fugarul răstimp al unui ceas.

https://blog.revistaderecenzii.com

— Mâine plec la Iași, aruncase la întâmplare lui Caragiale.

Rămas singur, se scutură însă ca de o pulbere nevăzută. De ce-i spusese că pleacă mâine, când nici nu se gândea? Ce să caute acolo? Voise doar să scape de Caragiale, împotriva dialecticei căruia, cu puncte de plecare schimbate după împrejurări și din spirit de contradicție, firea lui dreaptă se răzvrătea.

— Grec diabolic, îi spunea el adesea, cu un amestec de admirație pentru vioiciunea minții și de silă pentru nestatornicia caracterului. Închis în sine, Eminescu nu simțea nevoia comunicării cu oricine și despre orice. Nu-i plăceau de cât discuțiile de ordin general, în care consimțea să-i înfrunte ironia și scepticismul. Despre dânsul și despre viața lui sentimentală nu vorbea nimănui bucuros; se ferea cu atât mai mult de Caragiale, al cărui ochi ager îi urmărea indiscret rana; pipăind-o cu mâini brutale, i-o ardea apoi cu fierul roșu al unei logice realiste, pentru care dragostea în latura ei ideală era o absurditate și o degenerare a energiei bărbătești.

https://blog.revistaderecenzii.com

Amândoi în mijlocul munților, într-un sat. Casa noastră țărănească, mai bună decât celelalte. Pătrată, acoperită cu șindrilă, cu patru camere despărțite printr-o săliță, cu pământ pe jos. Nu-mi aduc aminte exact mobilierul camerei. Știu, în general, că avea două paturi acoperite cu perne lucrate cu pui, o ladă în care femeia, gazda noastră, își ținea zestrea, câteva oale pe pereți, și lângă ușă rețin mai ales un lighean mare de lut. Trei ferestre mici și o ușă cu zăvor. Împrejurul casei, un ceardac. De la casă, un drum care urca într-un aluniș, cu iarba fragedă printre tufe. În altă parte, prin ruptura unui gard, intrarea în curtea bisericii minunate. Din spatele casei începeau munții cu pădurile de brad.

https://blog.revistaderecenzii.com

Traducere de Octavian Cocoş

Zi fericită, oră zâmbitoare,
Ştia inima mea ce s-a uscat,
Că ce-am sperat, putere, îngâmfare,
Au cam zburat.

Putere, zic. O, da! De-ar sta oleacă,
Însă de mult s-a dus în drumul său!
Dorinţele din tinereţe pleacă,
Dar nu-i bai, zău!

https://blog.revistaderecenzii.com

– – îmi zise – – eram prieteni, deși nu ne potriveam nici la gânduri, nici la simțiminte. Lui îi era adecă milă de mine pentru că tot mai cred, iară mie îmi era milă de el pentru că-l știam lipsit de mângâierea credinței. El mai trecuse apoi patru ani la Facultatea de Medicină, unde se deprinsese a privi întreaga viețuire sufletească drept un fel de aiurire purceasă din funcționarea organelor trupești. Stăruia deci cu un fel de încăpățânare în gândul că temelia fericirii omenești e neadormita purtare de grijă a fiecăruia pentru sine însuși. Râdea de mine când îi spuneam că obârșia a toată fapta bună [1] compătimirea firească a omului, și fie la o ceașcă de cafea, fie plimbându-ne pe la locuri mai dosnice, petreceam ceasuri întregi, ca să mă convingă că durerile vieții toate ar înceta dacă n-ar fi atât de mulți oamenii care, alergând după fel de fel de fantasmagorii, nu poartă din destul grijă de sine înșiși. După părerea lui, statele și popoarele erau însoțiri pentru apărarea intereselor pozitive ale celor întovărășiți, și i se înfipsese în minte gândul că măsura iubirii de țară și de neam e ura împotriva celor ce nu sunt din aceeași țară și de același neam cu tine. În felul acesta făcuse din ură o mare virtute, și una din mulțumirile vieții lui era să deie dovezi despre ura lui.

https://blog.revistaderecenzii.com

D-nei Teodorescu-Sion

Fălticeni este un oraș mititel, dar foarte poetic, așezat capricios pe câteva coline armonioase, cu străzi largi și drepte, cu case invadate de copaci și de flori, complect acoperit iarna de zăpadă, despărțit de lume, alunecând în spațiu cu aspectul lui ireal de alb-strălucitor, iar vara, în aerul totdeauna răcoros, plutește parfumul brazilor. De la toate colțurile vezi drumuri care coboară pitoresc, iar de la Băncuță – la marginea târgului, câteva bănci, pe un deal, loc de întâlnire a câtorva rari îndrăgostiți – perspectiva asupra copacilor, a Șomuzului și a dealurilor este magnifică.