https://blog.revistaderecenzii.com

E mult de-atunci… e mult, nepoate,
Și ca prin vis le văd pe toate…
Hei ! să te miri, să te cutremuri
De cîte-au fost nainte vremuri…
  Și-i mult, e mult de-atunci, nepoate !

Intrase sabie în țară…
Zaveră… ciumă… jaf și pară !
S-au prăpădit ai mei cu toții,
Și tot ce-aveam prădară hoții
  Și turcul stăpînea în țară…

Cum am scăpat și eu cu zile
Nici aș putea să-ți spun, copile…
Pesemne pronia cerească,
Voind ca să mă pedepsească,
  Mi-a dăruit pedeapsa-n zile…

Că, uite, vremurile-acele
De-au fost amarnice și grele,
Dar inimi drepte, credincioase,
Vin bun și cîntece frumoase
  Erau pe vremurile-acele…

Azi cat nedumerit, nepoate :
Cum toate se schimbară, toate !
Din cîntece azi n-ai ce-alege,
Nici vinul nu e vin în lege,
  Nici inimi nu mai sunt, nepoate !…

Sursa: https://ro.wikisource.org/w

https://blog.revistaderecenzii.com

Trec orele ca nişte note
Din simfoniile durerei,
În urma lor rămân eterne
Melancoliile tăcerei…

Tot ce-ai crezut odinioară,
Tot ce-ai visat, tot ce-a fost sfânt
Te turbură cu nesfârşitul
Şi tristul gol că nu mai sunt…

https://blog.revistaderecenzii.com

În gara Burdea, posomorâtă și singuratică în mijlocul câmpiei, pe linia Costești-Roșiori, aștepta brișca galbenă, cunoscută, de la Amara. Când opri trenul, un băiețandru se repezi la vagonul în ușa căruia se arătase Grigore Iuga, strânse bagajele și le duse la trăsură. Vizitiul Ichim, bătrân și sfătos, ținea strâns din hățuri pe cei doi telegari neastâmpărați, care-și rodeau zăbalele și scormoneau cu copitele pietrișul.

https://blog.revistaderecenzii.com

Cartea I

De-a Omului primă nesupunere, și fructul
Acelui interzis copac al cărui gust de moarte
Aduse moarte în Lume, și tot necazul nostru,
Cu dorul Edenului, până un Om mai înalt
Ne readuse, redând tronul de har,

https://blog.revistaderecenzii.com

— Dumneavoastră nu cunoașteți țăranul român, dacă vorbiți așa! Ori îl cunoașteți din cărți și din discursuri, și atunci e mai trist, fiindcă vi-l închipuiți martir, când în realitate e numai rău, și prost, și leneș!

Ilie Rogojinaru sfârși, gâfâind de convingere. Își șterse chelia sfătoasă cu o batistă mare tărcată și își smuci mustața groasă, pleoștită, din care câteva fire i se încurcaseră, supărându-l, în colțurile gurii. Era arendașul moșiei Olena-Dolj. Slăninos și burtos, cu gât de taur și capul rotund, avea niște ochi căprui săltăreți și o figură jovială, parcă pornită mereu numai spre bucurii.

https://blog.revistaderecenzii.com

Auzeam, de parcă n-aveam Ureche
Până ce un Cuvânt Vital
Făcu tot drumul de la Viață la mine
Și-atunci am știut c-auzeam.

Vedeam, de parcă Ochiul mi-era
Un altul, până ce-n Lucru –
Ce știu azi c-a fost Lumina, căci ea
Îmbrăcă – intră – înlăuntru.

https://blog.revistaderecenzii.com

„Mulțumirile orișicui sunt și ale mele, și cu atât mai vârtos sunt și ale mele durerile orișicui. ”

Încă din timpul tinerețelor sale învățase Pascal de la cineva aceste vorbe frumoase, și de aceea el era cu desăvârșire pătruns de gândul că durerile lui sunt ale tuturora și că orișicare e dator să-și deie silința de a le alina.

El și era însă în adevăr vrednic de compătimirea orișicui.

https://blog.revistaderecenzii.com

Ce este această lume,
Otilio, să-mi spui!
Neantul face glume
Fiind un demon haihui.
Ce este această lume?

Te-ntreb unde e anul
Când prin salon jucai
Sau răscoleai brusc pianul
Ca pe un stol de cai?
Te-ntreb unde e anul!

https://blog.revistaderecenzii.com

Sub cel de-al treilea
Ptolemeu,
La curtea din
Alexandria,
Mi-am dovedit cândva şi eu
În hexametri măiestria
Şi-n vila mea de lângă
Nil,

https://blog.revistaderecenzii.com

Pentru motive pe care o să le înțelegeți mai târziu, nu am insistat ceva mai mult asupra afirmației că este imposibilă o determinare numai imanentă, subiectivă a actului religios. Am arătat, precum ați văzut, că actul acesta religios nu poate să fie conceput, nu poate să fie înțeles de noi și nici nu poate să există în el însuși, dacă se face abstracțiune de un obiect asupra căruia actul religios se raportează și dacă anume nu se consideră acest obiect ca existență reală. Am recunoscut însă, către sfârșitul prelegerii, că numai o determinare obiectivă a actului religios, și anume că numai elementele obiective nu sunt suficiente pentru precizarea întru înțelegerea structurală a actului religios. Spuneam că, fără îndoială, punctul de greutate al cercetărilor acestora trebuie să cadă pe latura imanentă a acestui proces, în același timp, însă, făceam deosebirea, sau stabileam cel puțin în intenție, că nu trebuie să se confunde această cercetare, această latură imanentă a actului religios cu o cercetare propriu-zis psihologică.