https://blog.revistaderecenzii.com

Miroase în odaie a vetiver, a pastă de dinți și a apă de Colonie. Lumina electrică e veștedă ca ziarele îngălbeni­ te de soare. Infirmiera dormitează în mijlocul odăii și așa cum stă pe scaun privind dușumeaua s-ar zice că ve­ ghează un rănit în vitrina unui panopticum.

De-afară vine, odată cu foșnetul valurilor, un fluie­rat ascuțit de pasăre.

Gândurile se amestecă fără expresia niciunei dorinți, niciunei constatări și niciunei fraze. Interesul vieții se re­duce la mișcarea amplă ce se filtrează undeva – unde? – prin spațiul închis și cenușiu al unei bucăți de aer.

În fiecare os crește un dinte și în fiecare dinte o plan­tă. Plantele se rostogolesc și stau de vorbă foarte cum se cade.

Prăpăstii noi apar.

https://blog.revistaderecenzii.com

Viața lui Ștefan capătă acum o întorsătură hotărîtoare. Odată cu sosirea bătrînețelor, toate se schimbau pentru dînsul. Prieteni vechi ca Ungurii uitau cu totul de ființa lui, și de sigur că regele Casimir se supăra fără cuvînt pe Sfîntul Părinte din Roma, care, la cererile de ajutor ale Domnului, socoti, neputînd face nimic din partea lui, să-l îndrepte către Corvinul din Ungaria, cunoscut ca un vechiu luptător împotriva Turcilor. Matiaș nu mai era acela ce fusese în tinerețele sale; prins cu totul de războiul apusean, cu Împăratul german, el nu se uita decît în treacăt la împrejurările Răsăritului, pe care le potolise pentru dînsul pacea din 1483, și, cind i se vorbi, în 1489, un an înnaintea morții lui, de un nou șir de lupte pentru Cruce, el arătă, zîmbind în necaz, că, atunci cînd Polonii ridică împotriva lui pe Tatari, el nu poate decît să se bucure de prietenia sigură a Turcilor.

https://blog.revistaderecenzii.com

Există pe linia ferată Paris-Boulogne o stație unde toate trenurile se opresc mai mult cu o minută. E Rang-du-Fliers, gara de legătură cu Berck-ul.

Călătorul neprevenit, care își freacă somnoros ochii și privește aici afară pe geamul vagonului, are o clipă o viziune de coșmar.

https://blog.revistaderecenzii.com

Traducere de Octavian Cocoş

Noi am pierdut şi-acest amurg anume.
N-am fost văzuţi cu mâini împreunate
în după-amiaza asta; peste lume
noaptea cădea; vedeam pe geam, departe,
pe dealuri, la apus, că-i sărbătoare.
Şi, uneori, ca banul la vedere
ţineam în mâini un mic crâmpei de soare.
Îmi aminteam de tine cu durere,
precum mă ştii, mă-nvăluia tristeţea.
Şi paşii tăi pe unde se pierdură?
Cine-ţi ţinea sub gene frumuseţea?
Ce vorbe îţi ieşeau atunci din gură?
De ce m-apucă dorul dintr-o dată
şi sunt mâhnit, căci tu te-ai dus grăbită?
Îmi căzu cartea la crepuscul luată,
mantaua-i la picioare ghemuită.
Mereu, mereu tu seara pleci departe
unde statui dispar tăcute-n noapte.

https://blog.revistaderecenzii.com

Te uiți cum mușcă toamna din verdele pădurii,
Cum fiecare frunză e-o inimă bolnavă –
Cu leziuni de unghii și picături de sânge?
Și-n mine bate-o frunză, ciudată și firavă,
Ce sub capriciul vremei se leagănă și plânge…

Simt trupul meu cum soarbe miresmele de moarte
Și cum își distilează parfumul diafan,
Pe mobile și statui, pe stofe și covoare,
Și-ntrezăresc pădurea culcată pe divan,
Alăturea de mine, cum tremură și moare..

https://blog.revistaderecenzii.com

Ce năzuiesc în tine să aflu nu-i beție,
Nici potolirea vrunui dor greu, nesăbuit.
Vezi, mâna mea nu arde când mâna ta o-mbie,
Nici fruntea-mi nu-i fierbinte când gura ți-a simțit.

Eu nu știu dacă bolta-i de-azur sau plumburie,
Căci ochii-mi mângâierea din ochii-ți n-au cerșit ;
Dar inima-mi, în preajmă-ți e-n dulce lenevie,
De parcă tot ce-odată dorise s-a-mplinit.

Neândoios, mulți poate cerca-vor să citească
În inima ta, carte ce n-am deschis-o eu.
Tu le vei da extaze, delire și-ncântări,
Ducându-i, lin, de mână, pe dulci și verzi cărări.
Ci eu, calmu-ți zâmbet, aș prefera mereu,
Un paradis, departe, ca-n visuri, să-mi mijească !

Sursa: https://poetii-nostri.ro/elena

https://blog.revistaderecenzii.com

==I. CELE D’INTĂIU LEGĂTURI CU POLONII. ÎMPĂCAREA BOIERILOR.==

Un povestitor mai tărziu, care a strîns într’o întinsă lucrare scrisă în românește, pe lîngă știrile cuprinse în vechea cronică slavonească, și amintiri, vechi de abia un veac și jumătate, care pe vremea lui erau păstrate încă în toată puterea lor de popor, spune că Ștefan, luînd Domnia, «nu cercă să așeze țara, ce de războaie se găti. Că au împărțit oastei sale steaguri și au pus hotnogi și căpitani; care toate cu noroc i-au venit.»

https://blog.revistaderecenzii.com

==I. LUPTA PENTRU SCAUNUL LUI ALEXANDRU-CEL-BUN.==

Ilie face împăcarea cu Polonii, împotriva cărora — de și o Ruteană, Marinka, sora reginei-mame a Poloniei îi stătea alături ca soție, — el luptase în năvălirea pentru luarea în stăpînire a Pocuției. Dar, după aceasta, el mai stătu abia cîteva luni în Domnie. Vînturile toamnei smulseră și aruncară peste Nistru pe fericitul Domn al verii.

https://blog.revistaderecenzii.com

Există pe linia ferată Paris-Boulogne o stație unde toate trenurile se opresc mai mult cu o minută. E Rang-du-Fliers, gara de legătură cu Berck-ul.

Călătorul neprevenit, care își freacă somnoros ochii și privește aici afară pe geamul vagonului, are o clipă o viziune de coșmar.

În timp ce în toate stațiile el e obișnuit să asiste la forfoteala bine cunoscută a călătorilor ce urcă și scoboară grăbiți scările trenului, aici, cu infinite precauțiuni, infirmieri și hamali coboară din vagoane tărgi cu bolnavi cadaverici. Schilozi umblând în cârji și rahitici agățați disperat de brațul tare al însoțitorilor. Sunt pelerinii Berck-ului, orașul-sanatoriu, orașul cel mai impresionant din lume, Mecca tuberculozei osoase.

https://blog.revistaderecenzii.com

Ea vine de la moară;
Și jos în ulicioară
Punându-și sacul, iacă
Nu-l poate ridica.
Ți-l duc eu! Cum? Pe plată!
Iar ea, cuminte fată,
Se și-nvoiește-ndată.
De ce-ar și zice ba?
Eu plec cu sacu-n spate.
La calea jumătate
Cer plata, trei săruturi.
Dar uite, felul ei:
Stă-n drum și să socoate,
Și-mi spune câte toate,
Că-s scump, că ea nu poate,
Că prea sunt multe trei!