https://blog.revistaderecenzii.com
Pe când Pinocchio înota sprinten ca să ajungă la țărm, băgă de seamă că tatăl său, care stătea călare pe spinarea lui cu picioarele pe jumătate în apă, tremura ca și cum ar fi fost scuturat de friguri.
Tremura de frig sau de frică? Cine știe? Poate și una și alta. Dar păpușa, crezând că tremură de frică, îl îmbărbăta spunându-i:
https://blog.revistaderecenzii.com
Ziarul meu, a cărui istorie va intra în capitolul următor, cerea cheltuieli pe care, ou toată îngăduința”Minervei”, cu greu le-aș fi putut lua și mai departe asupra mea. N-am avut niciodată necugetata aplecare la datorii, care deosebește pe intelectualul român și firește nu puteam face obișnuita socoteală că, ajungînd la guvern, îmi voi putea plăti cu vîrf și îndesat tot ce voi fi împrumutat în opoziție. Bani străini m-ar fi apăsat prea greu pe mine, cel rămas supt atîtea raporturi așa de mult în urmă. Chiria crescută pentru căsuța din str. Buzești, unde mă pîrjoleam în caldele nopți de vară, îmi ajunsese cu mult peste mijloacele mele.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Acuma nu mai vorbeam, în studile mele istorice, de lucruri care ar fi undeva, asemenea cu alte locuri din alte părți, și ele neștiute de-a dreptul, și nici de oameni cu urmașii cărora să nu mă fi întîlnit, de suflete a căror continuare pînă în prezent să-mi fi fost necunoscută. Am descoperit, vale de vale, povîrniș de povîrniș, tot cuprinsul țerii mele, care atingea așa de puțin pe drumețul bucuros să-și poarte picioarele aiurea iar, aici la noi, găsind, în contacte întîmplătoare, numai prilejul de a rîde, în felul lui Caragiale, dar dincolo de epoca acestuia, de tot ce e strîmb, pretențios, disarmonic, uitînd că pe alături este o altă lume, așa de respectabilă și demnă de iubire, mai presus chiar de pitorescul romantic care-i plăcea așa de mult lui Delavrancea.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
Astăzi, cînd copiii umblă pe toate drumurile și cînd visul fiecăruia e să se desfacă pe cît se poate mai iute din casa părinților, a căror vedere singură pare că le stăvilește libertatea și înseamnă o umilință, nu-și închipuie cineva din generațiile noi cît de pe încetul ajungea un copil de atunci să cunoască lumea din jurul său.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
E o vâlcea în care doineşte-un pârâiaş,
Smulgând, ca un bezmetic, din iarbă şi sulfină,
Făşii de-argint. Deasupra, pe muntele trufaş,
Stă soarele. Musteşte vâlceaua de lumină.
Cu capul gol, cu gura deschisă, un soldat
Culcat în iarbă doarme, cu ceafa năpădită
De frunze de lăptucă. E ca-ntr-un verde pat.
Lumina plouă-asupră-i, din bolta împâclită.
https://blog.revistaderecenzii.com
Deocamdată, fără ca propaganda începută să fie lăsată la o parte, căci, lăsînd-o eu, ar fi continuat-o alții, noi sarcini în domeniul științii mele au căzut asupră-mi în acești ani 1901 și 1902.
Luasem premiul pentru Chilia și Cetatea Albă, ajungînd a-mi da sama că totuși intrigile țesute în jurul muncii mele pot fi biruite. Academia anunțase un altul, cu un subiect așa de greu, pentru a cărui prelucrare lipseau aproape cu totul lucrările pregătitoare: Istoria literaturii române în secolul al XVIII-lea.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
E-o groapă cu verdeaţă, în care-o apă cîntă,
De ierburi nebuneşte prinzînd fîşii de-argint,
Iar soarele-n amiază din mîndrul munte-mplîntă
Săgeţi : e o vaiugă de raze vii mustind.
Cu capul gol, cu gura deschisă doarme-oşteanul,
Un tînăr stînd cu ceafa în fragede lăptuci;
El, palid, zace-n iarbă întins sub nor, sărmanul,
Lumina-l plouă-n patul acestei verzi văiugi.
https://blog.revistaderecenzii.com
1745-A încetat din viaţă scriitorul şi publicistul irlandez Jonathan Swift, cunoscut pentru lucrarea „Călătoriile lui Gulliver”, apărută în anul 1726 (n. 30 noiembrie 1667).
1765-Delegaţii a nouă colonii au adoptat, la New York, „Declaraţia Drepturilor şi Libertăţilor”.
Continuă să citeștihttps://blog.revistaderecenzii.com
„Dacă ar fi să regret că nu am venit mai devreme pe lume, aş face-o doar pentru că nu am apucat să-i cunosc pe cei doi români în care Dumnezeu a turnat har din belşug: autorul „Luceafărului”, Eminescu, şi pe cel al „Baladei pentru vioară”, Porumbescu.”
„Am stat cu mine însumi, trudindu-mă să desleg întrebările fără răspuns. E nevoie pentru asta de tăcere şi singurătate. Desfăcându-mă de tot ce atârnă şi întunecă, m-am dus să văd numai cu duhul.”
https://blog.revistaderecenzii.com
În „grădină”, adică în petecul de fâneață tunsă, cu trei pruni, din dosul cârciumei în chip de pavilion, prietinii sărbătoresc întoarcerea lui Manaru de la țară.
„Țara” asta nu-i departe; nici măcar cinci kilometri nu-s până acolo, socotind din mijlocul orășelului. Totuși pentru că drumul urcă și coboară Dealul Oltului, se ridică iar pe Dealul Marcului și se lasă ca să se suie din nou până la jumătate coasta pe Dealul Verdii, distanța ce se pierde astfel în văi și în podgorii pare vrednică de respect, mai ales pentru orășenii care n-au vie. Iar viile din Dealul Verdii sunt întrevăzute de toți printr-un înveliș de mister. Acolo, departe, ele toate trebuiesc să fie mari și să dea un rod fără pereche.
Continuă să citești