POEZIA PE TIMP DE CRIZĂ[1]

Ce poți oare face mai bine, pe vreme de pandemie, decât să citești? Firește, există și alte ocupații, fiindcă, în ziua de azi, toată lumea, am impresia, se întrece în a fi, care de care,  mai ocupat, însă, în toată această sumedenie de preocupări, nu mai există și îndeletniciri culturale. Ceea ce este cu atât mai lamentabil, cu cât avem la dispoziție și mijloacele tehnice necesare, și se mai și scrie mult, pe toate gusturile. Dar uite că, se pare, ne trezim în fața unui paradox: cu cât se scrie mai mult, cu atât se citește mai puțin.

Kazuo Ishiguro

Nocturne. Cinci povești despre muzică și amurg.

        Înainte de a i se decerna în 2017 Premiul Nobel pentru Literatură și chiar înainte să se dedice scrisului, Kazuo Ishiguro, scriitor britanic de origine japoneză, își dorea să devină muzician. Astfel, pianul și chitara i-au cunoscut mult mai devreme talentul cu care mâinile sale au fost înzestrate. Atmosfera muzicală conturată în acest volum nu este întâmplătoare. Ishiguro îi oferă cititorului prilejul de a explora delicatețea și simplitatea muzicală expusă prin intermediul personajelor sale, similare stelelor care se află, fie pe punctul de a apune, fie pe punctul de a renaște, devenind interpreți al unui întreg concert simfonic unde nu ating note muzicale, ci o „singură notă umană cât se poate de autentică”. Această notă umană este expusă consecințelor pe care melancolia  le are asupra efemerității implacabile care este timpul.

Jacques Lacan a fost un psihiatru francez care l-a tradus pe Freud într-o actualitate din care acesta începea să dispară tot mai mult sub valul „egopsihologizării psihanalizei”, al radicalizării strategiilor statistice și al schemelor comportamentale care au început să devină noul ideal în vogă. Astfel, Lacan a încercat o întoarcere la Freud și, păstrând ideea că ființa umană nu are instincte, ci pulsiuni, acesta încearcă o traducere actualizată (bazată pe experiența clinică și analiza subiecților nevrozați sau psihotici) prin care sugerează inexistența raportului sexual la ființa umană.

       IRINA LUCIA MIHALCA  – FATA DIN VIS

CUVÂNT ÎNAINTE:

        Cunoscută pentru prezența sa constantă în lirica contemporană, pentru frecvența apariției poemelor sale în mediile literare, succesul în concursuri literare naționale și pentru abordarea facilă a  postmodernismului literar,  Irina Lucia Mihalca, după apariția creației sale poetice, atât în volumele de versuri colective, cât și în cele trei volume de versuri personale, intitulate „Aliterația timpului”, Editura Însemne culturale, 2012, „Dincolo de luntrea visului”, Editura Mușatinia, Roman, 2016 și „Cerul din inima mea”, apărut la Editura Euroastampa din Timișoara, 2017, se remarcă acum cu cele cincisprezece elegii ce constituie un poem faustian de lung metraj în care se îmbină genul liric cu cel epic, înserate în volumul „Fata din vis”. Abordarea textuală este una gnomic-reflexivă și ontologică, și nu sugerează neapărat sentimente elegiace, înscrise într-un registru elegiac.

Irina Lucia Mihalca – Poezia

Revanșa eului liric marchează, dincolo de fardarea unei realități căreia i se explorează marota identității, o încremenire în semn. În semnul duratei, mai cu seamă, fiindcă retragerile nu diseminează nostalgii, cum destui cred și din păcate cred că așa trebuie să se exprime în scrisul literar, ci ascund posibile deschideri simbolice.

Literatura română a început să se constituie pe seama ideii că suntem descendenți ai romanilor. Această mândrie a fost transmisă din generație în generație, prin cultură (orală și scrisă). Alte concepte fundamentale, care au reprezentat imbolduri de creație, sunt: latinitatea limbii române și continuitatea poporului român în Dacia. Când au fost puse în circulație, aceste idei ne-au regăsit cumva dezbinați, trăitori în trei state diferite, iar obiectivul nostru a devenit major, unirea într-un singur stat, fapt realizat deplin la 1 Decembrie 1918. Este de subliniat, de asemenea, efortul marilor domnitori, iubitori de țară și de neam, care prin sacrificiul și politica lor, au perpetuat, pe lângă aceste mari idei, și credința strămoșească, ortodoxă, prin ridicarea de mănăstiri și de biserici. Cât de greu a fost de exemplu rolul lui Mihai Viteazul: într-o epocă în care, din cauza lipsei mijloacelor de comunicare, era aproape imposibil să convingi oamenii să lupte, chiar să-și dea viața pentru a se uni cu alții, de aceeași seminție și vorbitori ai aceleiași limbi, risipiți peste munți, el a reușit să înfăptuiască Unirea, s-o consfințească într-un document fără de care s-ar fi crezut poate că o asemenea fuziune, sub cele trei raporturi, militar, politic și religios, este imposibilă și aproape injustă (dacă nu se mai realizase niciodată); fără actul pecetluit de Mihai Viteazul, fără ambiția lui de a-și recupera țara de la străini, federalizarea poate ne-ar fi părut și astăzi firească, dacă, desigur, nu s-ar mai fi ridicat altcineva în istorie să procedeze la fel ca marele domnitor.

Continuă să citești →

Cronică literară*, apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 8 – 2018

Subiectul Hasdeu este actual. De exemplu, Stancu Ilin a publicat, în anul 2017, lucrarea Bogdan Petriceicu Hasdeu, scriitorul (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2017, 230 p.), iar la Câmpina, în fiecare vară, pe 2 iulie, se organizează colocviul internațional „Zilele Iuliilor”. 

Continuă să citești →

Cronică* apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 8  / 2018

La origine teză de doctorat, lucrarea Ștefan Augustin Doinaș. „Tiparele eterne” și poetica orizontalității, de George Vulturescu, însoțită de o prezentare a criticului și istoricului literar, Cornel Ungureanu, are trei capitole, o Addenda și Anexe: Conjurația „Jocului privilegiat” și tiparele eterne, Poetica lui Ștefan Augustin Doinaș, Nupțiile fragmentului și Addenda. Primul dintre ele face o trecere în revistă a principalelor aspecte care diferențiază opera lui Ștefan Augustin Doinaș de lirica modernistă. Astfel, George Vulturescu observă: „sensul mirării e pierdut la Ștefan Augustin Doinaș; încolțirea semințelor nu e o repetare o re-naștere, ci o copie secundă” sau: „Toate elementele câmpiei țes o orizontalitate care îi este definitorie, ca spațiu ontic, poeziei sale”.

Continuă să citești →

*Cronică apărută în revista „Luceafărul de dimineață”, Nr. 6 / 2018

Dacă Marcel Proust redescoperea imagini ale timpului trecut, datorită unui produs de patiserie, care-i amintea de bucuria pe care o trăia, în copilărie, mâncând madlenele pregătite în casă de bunica paternă, Nicolae Pârvulescu, dedublat în Viorel Roșianu, protagonistul romanului Academie agramată (editura Autograf MJM, Craiova, 2017), abandonează, din cauza soneriei telefonului, mediul urban și revine acasă, la părinți, în satul Stăncești. Telefonul este un simbol al comunicării, dar de această dată, cu un „zbârnâit strident”, recuplează eul narator la o realitate asemenea celei din Întâmplări din irealitatea imediată, de M. Blecher, căreia vrea să-i scape, în favoarea alteia relaxante, distinct rustice. Primul impuls este de a rememora, cât se poate de amănunțit, tot „ce făcusem și ce zisesem în timpul mesei de la care mă ridicasem cu câteva minute înainte de miezul nopții”; al doilea, de a pune lucrurile la punct, iar pentru aceasta, preschimbă mediul. Starea de mahmureală, de care fusese cuprins în seara precedentă, este văzută drept un corp străin de care, printr-un gest comic, se asigură, încă o dată, că a scăpat: „Am deschis ochii fără nicio tragere de inimă și, văzându-l pe Marian Simionescu preocupat să așeze bine receptorul în furcă, mi-am scuturat capul de câteva ori până m-am convins că nu mai rămăsese niciun pic de mahmureală în el, am sărit din pat și l-am întrebat străduindu-mă să nu-mi trădez spaima: – Ce se petrece aici, Mariane?” (p. 5).

Continuă să citești →