*Studiu apărut în revista „România literară”, Nr. 36 – 37 / august, 2025
În opera lui Liviu Rebreanu, romanul atinge o monumentalitate tragică. Ion, Pădurea spânzuraților și Răscoala nu sunt simple romane, ci temple ale disperării organizate, unde severitatea devine un principiu estetic și etic totodată. Rebreanu construiește o cosmologie a determinismului, în care personajele sunt vectori ai unor forțe imense. Fatalitatea socială funcționează asemenea unui câmp gravitațional care distorsionează voința. De exemplu, Ion întruchipează acel homo economicus, prins în ciclul pământului sacru. Prozatorul cercetează biologia disperării (războiul ca mecanism de autodistrugere în Pădurea spânzuraților) sau fiziologia revoluției (explozia colectivă ca puls al nemăsurii în Răscoala. Evenimentul istoric este implozie a utopiei, unde masa se transformă din protagonist în corpus morbid).
*Cronică apărută în revista „Ramuri”, Nr. 9 / 2025, p. 6
Călătorie pe urmele conflictelor de lângă noi (Editura Humanitas, București, 2024) este titlul care ne previne asupra unei aventuri deloc solite: o incursiune lucidă în spațiile frământate ale Kurdistanului, Irakului, Anatoliei și Armeniei. Autoarea, Sabina Fati, își enunță limpede demersul – călătoria începută în vara anului 2021 a avut un dublu scop: de a sonda, în filigranul prezentului, logica profundă a conflictelor care frământă Orientul apropiat și refacerea traseului celor zece mii de mercenari greci, prezentați de Xenofon în lucrarea Anabasis. Prin această punere în paralelă, se conturează o întrebare geopolitică: în ce măsură intervențiile Occidentului în Orient s-au dovedit eficace. Nu asistăm aici la un simplu periplu descriptiv, ci la o încercare de a înțelege substratul uman și istoric al unor rupturi care par fără leac, desfășurate în proximitatea Europei. Într-o epocă în care viteza informației deformează adesea adevărul în caricatură și conflictul este redus la clișeu mediatic, demersul Sabinei Fati dobândește o semnificație cu atât mai prețioasă: aceea a unei mărturii directe și a unei reconstituiri lucide, pornind din însăși topografia istoriei vii. Efortul ei se înscrie, astfel, în tradiția celor care, dincolo de spectacolul informațional, caută să restituie profunzimea și tensiunea autentică a faptelor, precum și pulsația adâncă a spațiului vizitat. Fie că străbate pământurile însângerate ale Kurdistanului, fie că se oprește în Anatolia încă bântuită de fantomele imperiului, autoarea evită capcanele sentimentalismului sau ale judecății sumare. Ea ascultă, observă, își interoghează interlocutorii, construind astfel o geografie a rezilienței umane.
*Cronică apărută în revista „Ramuri”, Nr. 8 / 2025, p. 6
Într-un moment când teatrul, ca formă privilegiată de manifestare a frumosului în artă, se află, în contemporaneitate, la o răscruce în privința formulelor sale de reprezentare pe scenă, Corneliu Dumitriu publică lucrarea O istorie a gândirii despre frumos și a esteticii teatrului (Editura Didactică și Pedagogică, București, 2024). Înscrisă într-o direcție de cercetare care oscilează între rigorile reflecției filosofice și disciplina istoricului de teatru, cartea se distinge prin efortul de a restitui fenomenului dramatic o dimensiune organică, fixată deopotrivă în tradiție și în problematica vie a prezentului.
*Articol apărut în revista „România literară”, Nr. 34 – 35 / 2025
Între jocurile copilăriei trăite pe colinele satului nostru, De-a v-ați ascunselea — pe care noi, copiii din deal, îl numeam cu un arhaism afectuos, Ajumita — ocupa un loc privilegiat. Dincolo de desfășurarea propriu-zisă, farmecul stătea, poate mai cu seamă, în preludiu, când trebuia stabilit cine urma să se „pună” — cu fruntea sprijinită de un stâlp, ochii acoperiți cu palmele. Pentru aceasta, recitam o formulă versificată: „Din Oceanul Pacific, / A ieșit un pește mic / Și pe coada lui scria: / Ieși afară dumneata!”. Această poezie-joc funcționa ca un oracol al sorții, stabilind, prin hazardul rimelor, destinul imediat al fiecăruia dintre noi. Apoi începea jocul: cel desemnat număra până la zece, iar ceilalți se împrăștiau prin împrejurimi, care încotro, pentru a se pitula într-un loc bun, cât mai greu de dibuit. Cel care căuta trebuia apoi să ne zărească, să fugă val-vârtej spre stâlp și să declare: „Te-am văzut, ptiu, Cutare!”.
„Hai, ridică-te!”, am strigat, fără ezitare, „Trăsura ne așteaptă, gata să ne arunce pe drumuri sălbatice, spre dealuri nebune, unde vântul urlă prin cuiburi sterpe”. „Oi!”, ai exclamat, trezită din vis, „da, vom colinda peste câmpuri bătute de soare, și ne vom opri la fântână, sub copacul acela înalt, unde umbrele dansează și timpul nu există”.
Florile pe care le-ai adus în cerdac au atras albinele, care se zbăteau în lumină și noi, ca niște artiști exilați, râdeam de zborul lor frenetic, de cum se aruncau din lanuri spre noi, prinzându-se de fiecare petală.
*Recenzie apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 7 / 2025
Demersul critic al lui Bogdan Mihai Dascălu, consacrat revalorizării operei poetice a lui Anghel Dumbrăveanu, dobândește o nouă amplitudine și o mai fermă consistență odată cu apariția celui de-al doilea volum, intitulat Anghel Dumbrăveanu SCRIERI II. Publicistică literară. Corespondență (Editura David Press Print, Timișoara, 2025).
Rămâne în seama istoriei literare — acea instanță care dictează cu rigoare și înțeleaptă prudență în chestiuni de durabilitate artistică — să stabilească locul care i se cuvine lui Anghel Dumbrăveanu în arhitectura valorilor poeziei românești contemporane. Orice tentativă de evaluare a operei sale trebuie, cel puțin în stadiul actual al receptării, să pornească de la faptul că accesul nostru se limitează, în mod firesc, la latura ei poetică, a cărei expresie s-a coagulat în numeroase volume publicate de-a lungul anilor. Într-un context cultural în care textele diseminate în periodice — fie ele literare, fie de altă natură — sunt adesea ignorate de exegeza curentă, ediția de față dobândește o valoare incontestabilă, întrucât reunește aceste fragmente risipite, conferindu-le o formă unitară și oferindu-le, astfel, lectorului de bună-credință — pe care îl presupunem încă interesat — înlesnirea unui contact direct, nemijlocit, cu o parte a operei rămasă până acum într-o relativă penumbră.
*Recenzie apărută în revista „Viața Românească”, Nr. 7 – 8/ 2025
Opera lirică a lui Carmen Firan poate fi plasată în postmodernism, cu influențe din neoexpresionism. Scriitura ei este marcată de fragmentarism și colaj ‒ tipic postmodernismului, de teme ale alienării, exilului și identității, de imaginar urban și globalizat, cu intertextualitate și referințe culturale variate. Trăind între România și Statele Unite, Carmen Firan aduce o voce cosmopolită, care îmbină lirismul interior cu un simț acut al realității actuale. În acest sens, ea continuă direcțiile postmoderne românești, precum cele inițiate de Mircea Cărtărescu sau Mariana Marin, dar le adaptează unei lumi globalizate și marcate de migrație și pluralitate identitară.
*Cronică apărută în revista „Scrisul românesc”, Nr. 6 / 2025
Titlul volumului Nu-i mai așteptăm pe barbari de Adrian Alui Gheorghe (Editura Tracus Arte, București, 2024) poartă, încă dintru început, o ironie amară, subtilă, dar tăioasă. Nu mai e nevoie să vină barbarii: invazia se produce lăuntric, prin renunțarea la vigilența culturală. Astfel, distincția dintre civilizație și barbarie se estompează și ne trezim locuind ruinele propriei noastre decăderi. Una dintre cauzele acestei înstrăinări de tradiție ar putea fi găsită în noua geografie a existenței umane – internetul. Poetul îl descrie ca pe o planetă nouă, recent descoperită, asupra căreia ne-am năpustit cu uimirea și naivitatea primilor exploratori. Această lume virtuală, încă neatinsă de o adevărată conștiință critică, se arată, în interpretarea autorului, ca un spațiu plin de promisiuni, dar și de pericole, în care am pătruns fără hartă, fără busolă, fără întrebări. Aventura noastră tehnologică riscă să devină o formă de naufragiu tăcut: „Suntem parte din comunitatea virtuală universală / viața noastră este virtualitatea supremă / ne alimentăm de la energiile increate / am pășit pe Planeta Internet ca primul om pe Lună / cu pași nesiguri” (Comunitatea virtuală). A forța nota, grăbind o metamorfoză artificială, de la comunitatea vie, densă în schimburi directe și în reacții spontane – unde oamenii încă își mai dau coate, la propriu și la figurat, semn că trăiesc în aceeași respirație socială – spre un simulacru de comuniune digitală, lipsită de prezență reală, înseamnă a ne sustrage unei dimensiuni esențiale a civilizației noastre. Această trecere – de la contactul concret la interfața abstractă, de la vocea vie la imaginea filtrată – ne smulge dintr-un orizont organic, ancestral, pentru a ne arunca într-un circuit rece, străin, într-o ordine în care instinctele de apartenență, solidaritate și comuniune autentică se dizolvă în fluxuri impersonale de date. Acolo unde odinioară exista interferență umană, se instalează o tăcere asurzitoare, mascată de zgomotul necontenit al comunicării fără conținut.
*Recenzie apărută în revista „Ramuri”, Nr. 6 / 2025
Acest al patrulea volum al ediției critice Amprente și voci, subintitulat sugestiv Spiritul Olteniei (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2024), este rodul constanței universitarului Florea Firan și se distinge prin amploare analitică și prin caracterul monografic exclusiv, consacrat scriitorilor, ale căror opere sunt ancorate în spațiul geografic și cultural al Olteniei. Trebuie afirmat că s-a evitat cu meticulozitate repetiția și nu au mai fost incluși autorii deja analizați în volumele precedente. Prezentul tom adună laolaltă portretele a 51 de scriitori, selectați cu atenție, pentru a reprezenta plenitudinea talentului oltenesc. Demersul selectiv a avut în vedere nu doar criteriul apartenenței geografice, dar și relevanța estetică a operei fiecărui scriitor, astfel încât ansamblul să contureze o imagine coerentă și reprezentativă a identității literare. Autoritatea științifică și viziunea critică a profesorului Florea Firan conferă acestei lucrări soliditate academică.
*Cronică apărută în revista „Scrisul Românesc”, Nr. 5 / 2025
Opera poetului Liviu Ioan Stoiciu se încadrează în postmodernism, curent literar afirmat după 1980 și consolidat mai ales după 1990. Poezia lui se caracterizează printr-o voce reflexivă, tensionată între existențialism și ironie, deseori marcată de un ton confesiv și grav, dar și de o distanțare critică față de clișeele poetice tradiționale. Stilul său recurge la fragmentarism, intertextualitate și autoironie, elemente tipice postmodernismului, dar păstrează și rădăcini în expresionismul interiorizat. În cel mai nou volum, intitulat cu o transparență semnificativă Mersul lucrurilor (Editura Limes, Cluj, 2025), Liviu Ioan Stoiciu se angajează, cu o gravitate sobră, într-un demers de descifrare a ordinii — sau poate mai curând a dezordinii — lumii, după o metodă care nu refuză luciditatea și nici nu abdică de la dramatismul interogativ propriu spiritului modern. Structurat tripartit, volumul pare a urmări, încă din prima secțiune, OMUL GOL (în sine: de ce, cum, când, unde, cât), un parcurs inițiatic: acela al omului liberat de straturile uzate ale convenției, pentru a putea contempla, cu obiectivitate, resorturile adânci ale realului.
