*Cronică apărută în revista „Mozaicul”, Nr. 6 / 2019
Deschiderea romanului Năucul (Ed. AIUS, Craiova, 2018), de Ioan Suciu pare a relua imaginea finală a nuvelei Pisica neagră, de E. A. Poe, cu deosebirea că, de această dată, pisica nu este disprețuită, dimpotrivă, este prezentată ca un animal de companie care dislocă protagonistul de la preocuparea anterioară, lectura unui roman, pentru alta dinamică și mai relaxantă, ca plimbatul pe stradă, cu scop socializant: „Artemie ieși din atelier îmbrăcat frumos și cu pisica-n brațe, dispăru grăbit în croitoria de alături. Îl întâmpină o doamnă între două vârste”. Coincidența de nume dintre interlocutori, care nu-i frapează fiindcă amândoi aparțin unei lumi stranii, și tipul de conversație, de a bate apa în piuă pe seama unor non-subiecte, fixează romanul în proximitatea dezarmantă a pieselor scrise de Eugen Ionescu, precum Cântăreața cheală: „Artemiza! Spuse femeia întinzând o mânuță pe care Artemie o sărută ceremonios, făcând să apară de sub haină pisica la vederea căreia doamna slobozi un țipăt scurt”. Față de Ismail, personajul urmuzian, care știa să ermetizeze propriile ieșiri, Artemie se etalează ca personaj îndărătnic față de alții, descumpănit fiind de primul dialog, pe care l-a purtat cu vecina croitoreasă. Când nu-i hotărât dacă să ia masa, în restaurantul în care a nimerit, chelnerul, pentru a-l determina să comande, îi vorbește despre greutatea procurării hranei de către oamenii din preistorie. De absurd ține vorbirea despre măsurarea timpului prezent ca despre a istoriei în sine. Prin urmare, timpul desfășurării acțiunii este nedeterminat, între personajele urbane ale cărții și acelea din trecutul îndepărtat, fiind o punte de câteva ore: „Spuneți-mi, domnilor, vă mai amintiți dumneavoastră cum, cu arma-n mână, strămoșii noștri mâncau ce puteau și ei ? Și uite așa, timpul a trecut încet – încet și s-a făcut târziu. Cine are, vă rog, un ceas care merge exact?”.
Continuă să citești →
